De veghe în echilibru cu amintirea

L-am cunoscut pe Mircea Ivănescu în 1974, iarăşi când amintirile au devenit "trup şi sânge", şi încă o dată când s-a echilibrat, definitiv, coloana speranţelor mele cu coagularea timpului oferit, prin prietenie. S-a întâmplat dincolo de graniţele unde poesia începea să fie scrisă cu teama de pe fâşia "greblată" a literaturii române. În 1981 ne-am experimentat temporalul – şi temperamentele -când am peregrinat spre Suceava şi înapoi, printr-o buclă Cluj-Timişoara, cu halte impuse în biblioteca lui Emil Brumaru şi printre colecţiile criticului literar Livius Ciocîrlie. Ajungând la Sibiu, viitorul unei prietenii a devenit un fapt normal, de care "ne-am apropiat cu sfiiciune".
Personajul M.I. este o capodoperă a variantelor şi repetărilor, fără să forţeze sau să dezvăluie, definitiv, memoria în locul tăcerilor, şi se refugiază în veghea memoriei scriptice. Domnul Ivănescu s-a convieţuit cu traducătorul cetăţeanului universal, propunând argumente şi "derivaţii lingvistice", unde se declanşează raţiunea scrisului: "ca o reformă în jurul unui contur complicat şi, totuşi, ne place. Poesiile ivăneşciene ne-au depăşit uimirea, fiind antologice: câteodată ne lămurim, mai încercăm o explicaţie în sine, dar niciodată suficient de sine. Aşa se citeşte o confesiune, în limba tăcerilor şi, dacă le reciteşti, prin deducţie, te trezeşti în echilibrul în care ai fost invitat să convieţuieşti "cu singurătatea dintr-o veghe prea deviată" de la o simplă constatare: nu poţi sta în echilibrul amintirilor dintre timpurile unde s-a întâmplat să ne anticipăm trecutul actualizat.
Nu-l contemplaţi, prin lenea cititului încrucişat cu defilarea (sau desfolierea) memoriei, pe Mircea Ivănescu. Citiţi-l, ca o mărturisire foliată pe tamburul scrierii în rotaţie cu ea însăşi. Şi va mai dura, încă o amintire. Şi nimic nu-i poate armoniza lui Mircea Ivănescu, încă o dată, tristeţea în "colaborare" cu ea însăşi. Dar îi plăcea să râdă şi un meci de fotbal (vizionat, dar fără comentariu sonorizat), îi plăcea să "uite" ceea ce niciodată l-ar fi interesat, nu ştia (nu voia) să înjure-dar a tradus toate "înjurăturile" prozatorilor anglo-americani. Singura frază care putea produce pagube extra-morale, era, la rândul ei "comunicativă", o excepţie: "şi ce dracului ne facem, noi, acuma?". Tocmai de aceea nu a acceptat să fie abordat cu "maestre" şi nu suporta ţipetele, şi te accepta, dacă îşi propunea să aibă răbdare. Nu era indicat să-i strici programul singurătăţii, nici la crâşmă, nici la anticariat sau când i se cerea părerea despre ceea ce este evident. În restul zilelor, Mircea Ivănescu era bine-dispus.
Ce pericol a fost poesia ivănesciană, în anii "traficului poetic" din anii 70? Cineva şi-a propus să-l salveze, oferindu-i confesionare prin traducerea anilor-atemporali şi prea normali acum când încercăm să convieţuim într-o încă o tăcere, urlată sau doar derulată, ca o veghe interzisă, ceea ce ne compromite în faţa propriei noastre închipuiri.
Câteodată. Alteori reuşim să ne comprimăm în echilibrul dinspre ceea ce putem afla dacă s-a întâmplat să fie scris. Cu timpul, ne pierdem temporalitatea. Şi ce şansă am avut să trăiesc într-un echilibru "temporal", cu Mircea Ivănescu…