Daltonişti la semafor

Experimentăm culorile şi reacţionăm introspectiv la cele fără patină istorică, în funcţie de patimile percepţiei, motivaţiei şi indiferenţei de pe o pânză, chiar dacă se numeşte drapel. În anii '50 (pierduţi în secolul trecut), exista în magazine un "articol textil" care se numea chiar aşa: pânză de drapel, pe puncte sau cartelă.
Nu s-a experimentat o mai temeinică fâlfâire ideologică a culorilor din muţenia privirii – şi a mai durat o jumătate de secol până s-a constatat că orice "privelişte" poate fi vizionată, dar nu ştiam la ce ne uităm, nici după ce am trecut de semaforul din sensul giratoriu al istoriei monocolore. Sau, cum am continuat să fim "clarvăzători" sub retina albinoasă a singurei culori percepute în infraroşu: negrul pătat cu stropii uscaţi din privirea, călăuzitoare, dintr-un semafor dezafectat. 
Pe parcursul dintre cele trei culori pe care le ştim (pe această lume), am învăţat să ne calibrăm privirea în funcţie de afişarea culorii permisibile într-o singură culoare. Am traversat între două trotuare, tot pe o singură culoare, ceea ce nu trebuia să fie punte între daltoniştii perspectivelor desenate prin suprapunerea (şi complicitatea) celor două culori dintre acolo-şi-dincolo. Albul nu este o descoperire a umbrei, aşa cum toate nuanţele de negru nu se restrâng într-o culoare unică. Toate culorile sunt pătate cu albul difuz din întunericul pe care-l recolorăm, zilnic şi cu efervescenţă pastelată sub o retină prea avidă de obscuritatea introspecţiei ce ne stă în fire, ca o bârnă înfiptă în ochiul ce ne urmăreşte trecerea…
Daltonismul e şansa să nu distingi, nici de aproape, nici din perspectivă. Câteodată e indicat să "vorbeşti" într-o singură culoare, aşa cum ai privi (cu nostalgie) în orbitele golite de inspiraţie, ale semaforului ce continuă să clipească într-un experiment spre nicăieri. Ceea ce rămâne o motivaţie pentru cei care nu disting nuanţele unei culori uniformizate prin unicitatea tulbure a sângelui ideologizat. Şi incolor.
Experimentăm, în lipsă de culori pigmentate, cu memoria privirii dintr-o introspecţie pe o pânză unde ar trebui să se liniştească umbrele din dimprejurul culorii de bază. Niciodată nu am ştiut să vorbim şi să ne respectăm într-o tuşă firească a culorilor. Şi ele se exprimă, chiar dacă nu înţelegem "fericirea" daltoniştilor. Niciodată nu am fost mai albinoşi, dincolo de hotarul de pe privirea culorii sau dincolo de orizontul monocolor al unei retine de împrumut.
Măcar de-ar fi fost de unică folosinţă. Ne-am grăbit şi am "schimbat" culorile într-un impas istoric, dar previzibil. Am trecut pe la semafor, înainte să deschidem ochii şi i-am închis pe culoarea roşie, şi acum nimeni nu pricepe cum a fost, din moment ce nimeni nu pricepe ce este – şi nu se vede – sub o retină.