Dafina Bârcă ne zice o poveste… Când copiii spun povești reînvățăm tăcerea

Dafina Bârcă este studenta Facultății noastre de Teologie și poate de aceea entuziasmul meu este acoperit de subiectivism. Dar care anume entuziasm nu are doze de subiectivism? Pe când era de 14 ani a început să prindă în scris un roman-poveste pe care acum l-a dat tiparului: Dafina Bârcă, Jurnal din subterane (Ed. Agaton și Ed. Episcopiei Caransebeșului, 2022, 136 pg.). Acum cartea dispune de un cuvânt de binecuvântare a PS Lucian al Caransebeșului (pp. 7-8)  și un cuvânt înainte- Un jurnal despre subteranele noastre– semnat de poeta Liubița Raichici (pp. 9-12). Îndrăznesc să redau gândul meu-surprins pe o copertă- despre acest mărgean literar: „Dafi zice povești. Ca un fir de borangic care urcă Cerul. Cuminte și așezat, luminat de câte o rază de soare. Zice poveștile și zâmbește hâtru, ca o fată din dafin. Ieșită la iveală după o vreme de incertitudini și rămâneri acasă. E scăpată din generația ei. Rănită parcă de pre-urât își cauă poveștile ce-i plac. Atunci când nu le află, le reconstituie dintr-o memorie arhetipală. O să vi se pară că știți ce scrie. Doar o să vi se pară. Nici un personaj nu e singur, poartă cu el amprentat câte ceva din noi toți. Are personaje ca noi, oricare dintre noi. Dincolo de lentila ochelarilor- noi, ochelariștii, oricum ne avem bine, deci nu o laud- se simte observația cuminte a copilului care vede tot, rescrie tot ca să nu uite. Sunt textele acestea un soi de memorie anterioară a minunilor ce vin. Dafi zice povești. Scociorește în subterană cu liniștea unui Înger. Știe că nu i se poate întâmpla nimic și totuși e atât de implicată în ceea ce scrie că ai senzația că e acolo, martor. Mărturie ne stau desenele- ei și ale Domnicăi Bârcă (p. 47)- developând parcă modal, cu totul altfel decât noi, dramatica viață a unui suflet. Te face să fii una cu romanul ei, un roman atipic pentru un copil ajuns student deja. Am simțit, în toată parcurgerea cărții, o atingere pe umăr și mi-am dat seama că avem mereu un Înger care citește peste umărul nostru ce scrie un alt Înger. Dafi zice povești. Cu ochii măriți de uimire și uneori de admirație. Cu ochii mijiți la răutăți și blestematul amestec de bine-rău-rău-rău în care ne zbatem. Am descoperit cu ea subteranele pe care nu le-am uitat dar, uneori, mă obosește să le mai străbat. E curajoasă și asta face din romanul ei – deloc adolescentin, nu priviți la formă- o veritabilă frescă pe tavanul de așteptări al unei generații. Generația copiilor cărora le este frică să crească mari, zic unii. Generația căreia i-am rata adolescența nelăsându-i să ne zică povești. Dafi îi răzbună. Oare ne convin poveștile spuse de ei? Citiți și vedeți. Povestea unui copil rănit care strălucește într-o curajoasă Domnișoară. Dafi zice povești. N-o opriți. Poartă în inima ei strălucirea cerului, neuitând nici o clipă de greul pământului. On roman ca un cântec de privighetoare spre ziuă. Personală și tenace, Dafina ne scrie un roman. Căutați să citiți lumea prin ochii ei. Ochi de copil curajos, ajuns la Lumină”. E Duminica Floriilor, unele flori așa înfloresc…