Trăim într-o lume care corespunde – și răspunde din plin- dilemelor pe care Domnul Hristos le adresa mulțimii care-L însoțea. Multe din întrebările puse acelora lovesc și în modul nostru de a fi. Țineți minte, sunt sigur, că Domnul Iisus ne-a întrebat ce vom da în schimb pentru sufletul nostru, ne-a întrebat dacă avem puterea să ne înălțăm cu un cap statura dar cea mai grea întrebare a fost aceea adresată celor care-L pălmuiau: Dacă nu ți-am greșit, pentru ce mă pălmuiești? Ca orice bun ascultător, Domnul este un foarte bun Întrebător. De data aceasta, ne lasă scris prin mâna Sfântului Evanghelist Matei: „ Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!” (Matei 6. 22-23). Nu pare o interogație dar este. Ne pune dinaintea unei limite pe care dese ori nu o măsurăm cum se cuvine. În fața limitei legate de conținutul vieții și acțiunilor noastre. E grea lecția, dar merită citită în cheia darului Duhului Sfânt.

Părintele Arsenie ne spune  în volumul său de predici alese, Cuvinte vii ( Charisma, Deva, 2006, p. 90) ne spune: „Altfel iubește Dumnezeu de cum iubește omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea și asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te crește la mărimi sufletești nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănarea dumnezeiască”. Despre această creștere spre asemănarea cu Dumnezeu- Treimea ne vorbește Hristos de fiecare dată când caută să ne învețe cu milostenia, postul și rugăciunea ori cu desprinderea din lucrarea prea materială în care ne împotmolim mai mereu. Întreg capitolul 6 de la Matei despre aceasta ne vorbește. Finalul, Evanghelia aceasta, a grijilor lumești, ne învață cum să privim lumea prin ochii lui Dumnezeu. Un pic desprinși de pământ, ridicați din prea marea zdrobire de sine pentru nimicul în care ne sufocăm. Ce spune Avva Arsenie, a cărui canonizare pare încă departe, convinge oare sufletul nostru? În volumul Scrieri inedite (Charisma, 2019, p. 201) el consemnează, meditând parcă pentru noi: „Omul e așa de încărcat de scăderi, de egoism, de moșteniri rele, de mulțumire de sine, de orientarea înspre în afară a vieții, încât face imposibilă aprinderea Duhului Sfânt în noi”. Pare un obiectiv neimportant să aprindem Duhul Sfânt în noi? Desigur. În raport cu marile obiective propuse de cultura modernă: carieră, casă, bogăție…În cele din urmă ceea ce rămâne cu adevărat în noi și după ceea ce trăim dispare este Duhul Sfânt. Duhul Adevărului Care pretutindenea este…Inclusiv în lumea pe care nu facem decât s-o intuim, ca în ghicitură.

Măsura întunericului din noi e dată de măsura Duhului Sfânt ce-l odihnim într-ale noastre. Nu suntem perfecți. Îndrăznesc să scriu că nici un sfânt nu este perfect. Fără de prihană numai Maica Domnului este de unde și supra-cinstirea ce i-o acordăm. Iar Frumusețea curăției sale se oglindește în Frumusețea Mântuitorului. Prin El înțelegem că suntem mai presus decât păsările cerului ori crinii câmpului, că Dumnezeu Duhul Sfânt este Proniatorul, Cel Care ne poartă de grijă. Părintele Savatie Baștovoi, în minunata alcătuire de carte Lumina celuilalt. Cuvinte pentru liniștire (Cathisma, 2021, pp. 52-53), descrie atât de curajos icoana acestei întunecări: „Polemicile anticilor se făceau pentru a formula adevărul, acum se fac pentru a manifesta cât mai ingenios minciuna. Grupuri mari de oameni se constituie după felul în care aleg să mintă. Mint cu nerușinare, inventând o limbă a falsurilor, a ambiguității, a cuvintelor nespuse, a loviturilor sub centură și a triumfului micimii asupra încrederii. Vorba nu mai este vorbă, ci o capcană ascunsă în calea celor care o ascultă: „Mormânt deschis este gâtlejul lor; viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de viperă este sub buzele lor” (Psalmul 5,9), cum i-a descris Proorocul David. Astăzi, ca niciodată, revine îndemnul lui Hristos: „Iar vorba voastră să fie ce este „da”, da și ce este „nu”, nu, căci ce este mai mult decât aceasta de la diavol este” (Matei 3.37). Diavolul e în vorbă sucită, în legiuitorii mincinoși, în făpturile viclene care spun cu îndărătnicie că vor altceva decât vor de fapt. Cine știe drept- să stea drept. Cine minte- să mai mintă. În orice împrejurare pacea duhului și credința nestrămutată sunt temeiuri unei gândiri bineplăcute. Lumea nu a îndreptat-o nimeni, dar nici lumea nu poate strâmba credința cea dreaptă și sufletul încredințat în pacea inimii de adevărul lucrurilor. Fiii întunericului sunt mai pricepuți decât fii luminii la lucrurile lumii acesteia”. De aceea Hristos ne întreabă dacă înțelegem cât întuneric este în noi, uneori chiar când pare că suntem lumină. Pentru a se asigura că înțelegem că singura Lumină este aceea a îndumnezeirii la care suntem chemați.

Grijile lumii care copleșesc adevărul. Aduse drept știri dinaintea ochilor și sufletelor noastre. Care ne scot din cea mai de preț liniște. Liniștea prezenței Duhului Sfânt. Grijile legate de vedete și vedetism, de coșmarurile politicienilor- numite vise- ori bârfelor de la Palate, mereu în opoziție. Părem pierduți între atâtea disponibilizări de timp în care viermuiește lumea în care ne purtăm propria viermuială. Mântuitorul opune nebuniei noastre cumințenia plantelor și păsărilor. Vegetalul și animalul mai presus de mintea noastră. În sensul că încrederea în Dumnezeu a cuminților bate rațiunea agitaților fără folos. E momentul să ne decidem. Să ne cumințim nevoia de a parveni pentru a deveni. Tainic mod de a ne dovedi că ne iubește, sfântă certare înmuiată în mierea încrederii în noi. Priviți în Sus din când în când? Dacă da, de ce vă temeți? Dacă nu, de ce vă temeți?

Între crini și păsări, omul luminat de Duh Sfânt devine Cer.