"Da, tot la Eminescu am rămas! (Despărțire cu împărțire)”

Universitarul sibian Ion Dur își lansează volumul M. Eminescu. Gînditor privat și gazetar cu „metod științific” în 16 august, începând cu ora 18.00, la standul Editurii Junimea. Evenimentul are loc în cadrul Târgului de Carte desfășurat între 14-18 august în Piața Mare.  

Autorul face o sinteză a lucrării, înaintea evenimentului, mărturisindu-și, totodată, raportul spiritual cu gazetăria lui Mihai Eminescu

„Eseurile din M. Eminescu. Gînditor privat și gazetar cu „metod științific” (Ed. Junimea, 2024) sînt exerciții de re-cunoaștere sine ira et studio, adică o cercetare fără ură și părtinire, un demers pus la lucru pe suprafața și prin varii scufundări în lacul de acumulare al scrierilor eminesciene.

Dincolo de unele invariabile ale gîndirii private eminesciene, am descusut și cusut la loc, ca într-o lecție de anatomie de identificare și evaluare, și ideile unui gazetar pe cît de lucid și profund, aproape tot pe atît de predispus la exaltări ideatice, cele mai multe în marginile adevărului, dar expus și la unele exagerări. Nu am fost însă niciodată în ipostaza lui Mircea Cărtărescu, cel care, prin 6 aprilie 2021, mărturisea că a fost pur și simplu asfixiat de „noxele ideologice ale publicisticii” eminesciene, o parte „detestabilă” (?!) o operei unuia dintre cei mai mari gazetari români.   

Nu pledăm pentru o gazetărie întemeiată în întregime pe o filosofie a limbajului, dar nici nu putem să nu aderăm la structura unui gazetar care să poată pipăi limbajul și pe dedesubt, în zona temeiurilor limbii din care se desprinde exercițiul său publicistic. E un mod de a fi în relații dintre cele mai bune cu limba, un fel de-a nu intra în conflict, cel puțin, cu propoziția și fraza, altfel spus: de a nu fi într-un deficit de identitate sau alterare lingvistică. 

Orice tip de gazetărie este endosmotic legată, între altele, de un anume context, cel al elaborării, urmat de cel al receptării. Dezlipirea unei gazetării de context a fost totdeauna o sursă de varii interpretări eronate și tendențioase. Tocmai de aceea e bine ca judecățile noastre să se formeze pe un fundal inevitabil, ceea ce înseamnă, în cazul scrierilor eminesciene, descifrarea istoriei și a relației dintre ea și politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Mihai Eminescu rămîne un gînditor privat (ca și Emil Cioran) și, nu numai după noi, cel dintîi gazetar român profesionist. Am făcut o analiză tematică și stilistică a primului și ultimului gazetar Eminescu. Nu e greu de observat, în cele din urmă texte publicistice, o evidentă schimbare, cînd marile teme au trecut cumva în arhivă, cînd tonul critic de altădată și-a redus din intensitate și opiniile au devenit oarecum concesive. 

Printr-o hermeneutică ponderată și imparțială, conjuncția Eminescu și evreii (cu opiniile și conjecturile tendențioase și pătimașe despre antisemitismul gazetarului) a fost serios resemnificată. Să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului și Domnului… Eminescu ce este al Lui! Discursul tensionat, pătimaș și, nu o dată, contradictoriu al gazetarului nu trebuie îngroșat de o exegeză partizană, ostentativ justițiară, desfășurată sub grila lui cum ira et studio, după cum sînt de prisos atitudinile clemente, blînd justificatoare. 

Soluțiile gazetarului Eminescu la problema evreiască cer nu intransigența corozivă sau indulgența unei logici a mamițelor, cum ar spune un critic, ci obiectivitate contextuală și raționalitate, căi sigure de a ne plasa cel puțin asimptotic față de adevărul secolului al XIX-lea, altfel spus: o analiză iar sine ira et studio, fără ură și părtinire. 

Alte episoade ale re-cunoașterii necontrafăcute a discursului publicistic eminescian pe care le-am urmărit: gramatica acestui tip de gazetărie, felul cum se documenta Eminescu, anamneza patologiei presei care s-a aflat neîncetat sub lupa microscopului său, povestea sau „legenda” privitoare la „moartea civilă” a gazetarului și la mizerabila epigramă ticluită de Macedonski și, în final, sensul profund a ceea ce înseamnă „despărțirea” de poet și publicist, despărțire perfect similară celei ce se petrece într-un cuplu: cu partaj, cu împărțirea bunurilor comune.

O arheologie a discursului publicistic eminescian ne înfățișează, finalmente, o subtilă strategie retorică a comunicării textuale și o accentuată armătură pozitivistă a informației. Eminescu concepe articolele pentru ziar ca un jurnalist profesionist, cu nimic inferior confraților din spațiile mediatice occidentale și alcătuindu-și textele de așa natură încît să in-formeze pe potențialul cititor, să-l convingă de adevărul celor scrise și, dacă se poate, să-i procure o lectură plăcută.

*

Prevedem din partea unor cititori o cunoscută replică de-a dreptul stereotipică: Tot la Eminescu ați rămas?! Dar, Doamne, ce-i rău în asta?! La care vom răspunde: mai întîi, eu și alții nu rămînem sau, chiar dacă rămînem la Eminescu, o facem pentru a ajunge la el, la sensurile tot mai proprii ale creației sale. E aici o altă formă de a spune „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, și asta pentru că nu se poate să nu dai la un moment dat peste numele și creația lui Eminescu, dar, pentru a ști cu adevărat cine este, trebuie să-l cauți mereu și mereu – desigur, la locuința lui postumă: în bibliotecă. 

Relația dintre cercetătorii profesioniști și scrierile eminesciene nu poate fi rațională decît în cheia a ceea ce numim despărțire cu împărțire, exact cum se petrec lucrurile, de pildă, în orice cuplu ajuns într-o atare ipostază. 

S-au scris, în timpul scurs de la Revoluție (numită, deloc impropriu, loviluție), cîteva cărți sau studii importante despre Eminescu, exegeze care dezbat temeinic imposibila despărțire de poet și gazetar. Alături de acești critici cu o arheologie hermeneutică recuperatoare, voi spune, și eu același lucru: Da, tot la Eminescu am rămas, dar la un alt Eminescu! Opțiunea noastră pentru un alt Eminescu, sporul cognitiv la care sperăm să fi ajuns îndeosebi în sfera publicisticii pare să fie străin pentru cei care performează în conjecturi, sofisme ieftine sau paralogisme, pentru care sfera culturii se confundă la nesfîrșit cu un Disneyland provincial sau cu un kitsch-parc erotic. 

Celălalt Eminescu, cel pe care-l invocăm permanent în carte, este un creator cu adevărat original, cu un siaj al operei ce impune lizierele unui înainte și un după, un autor situat nu atît în bătaia aleatorie a influențelor, de orice natură ar fi acestea, ci un spirit ivit mai cu seamă dintr-un topos al convergențelor sau confluențelorcu ceea ce s-a numit, pe bună dreptate, gîndire fondatoare. Eminescu se înscrie într-un scenariu cultural al timpului cascadă, cum ar spune Blaga, și el rămîne incontestabil un creator care, venind din trecut, „cade” fecund într-o comunitate reflexivă a cărei meditație se desfășoară în orizontul ființei.

Ca și tînărul Phaidros, cel care dă numele unui dialog platonian, Eminescu a umblat „desculț” în cultura română, pentru a simți – ca și personajul care stătea lîngă permanent desculțul Socrate – energia care vine dinspre intensitatea gîndului meta-fizic și social-politic, alături de căldura pămîntului pe care a trăit, iubit, suferit și creat. „Desculții, zice metaforic undeva Noica, sînt dintre cei care fac cultura mare”, în timp ce: „Ceilalți, «bine-îmbrăcații», o pun doar în ordine.” 

Și pentru că „moartea transformă viața în destin” (M. Foucault), destinul lui Eminescu ne revelă adevărul că scrierile sale sînt congruente cu destinul culturii române. Proba axiologică numită Eminescu înfruntă cu vigoare spiritul timpului, variile grile de lectură care ne revelă un spirit mereu contemporan. Împotriva prejudecăților, judecata de gust (estetic) se discută, dar nu se dispută, cum spune filosoful francez Luc Ferry într-un eseu despre Homo aestheticus (Ed. Meridiane, 1997). Tocmai asta e calea care ne duce spre alt Eminescu, îndeosebi spre Celălalt gînditor și gazetar, cel care va rămîne mereu inaccesibil gîndirii comode, leneșe” mărturisește Ion Dur.