Cumințenia cuminte a Omului de o aleasă Omenie

Curând, ziua se afundă în întuneric, Soarele scăpărând în roşeaţa Cerului de dincolo de orizont. Este vremea când pe uliţa mare prinde a intra gălăgioasa ciurdă a vacilor şi bivolițelor, având ugerele pline cu laptele lor gras și dulce. Din loc în loc se zăresc focurile arzânde în curţile oamenilor, pentru că suntem în ajunul unei sfinte sărbători creştine dedicate cinstirii memoriei morţilor și Eroilor Neamului. Iar dogoarea acelor focuri încearcă să încălzească mormintele, săpate adânc în pământul reavăn al grădinilor cu pomi și flori din spatele caselor, în care se odihnesc dragii lor moşi şi strămoşi. Creştinescul obicei, acela de a ţine cât mai aproape amintirea dragă a străbunilor înaintaşi, se mai păstrează şi astăzi în crângurile şi în cătunele îndepărtate, locuite de foștii moți ciubărari, giamgii și aurari ai Munţilor Apuseni. Asemeni locuitorilor dintr-o altă parte de Ardeal Româneasc: maramureşenii. Vestiții cioplitori ai lemnului pentru porţile curților, Crucile și Troițele de la marginea drumurilor, precum și pentru Bisericile cu clopotnițele țuguiate. Precum cele multiseculare din Ieud și Bârsana. Acele biserici falnice, simple şi cuminţi, intrate în Patrimoniul Mondial UNESCO. Crucile de pe turlele acoperite cu „solzii” mărunţi ai şindrilelor din lemn de paltin plăcut mirositor, par a se opinti spre înaltul Cerului. În vreme ce eu gândesc că cei care le-au înălţat atât de sus trebuie că au avut o aşezare sufletească bună. Dovadă că dacă vom păşi pragul caselor urmaşilor acelor ziditori de biserici, vom zări, la capătâiul perinilor și țoalelor paturilor hodinelor, hrisoavele vechilor cazanii și cărţilor de rugăciuni, acoperite cu ștergare tricolore, în roșu, galben și albastru. Cărți parcurse, din scoarţă în scoarţă, de ochii lor tare obosiţi de bătrâneţe şi de neîncetata trudă a lucrării pământului, scormonit și semănat de mâni harnice şi de suflete blânde. Atât cărţile de rugăciuni, cât şi bunul obicei al cititului sunt moşteniri venite din generaţiile bunilor străbuni. Cei care îşi dorm somnul de veci în mormintele aşezate în preajma caselor de locuit şi gospodăriilor de gospodărit. Și tot dar de moştenire sunt şi ochelarii de pe nasul babelor şi moşnegilor. Pentru că și ei par a fi tare obosiţi de atât de multă purtătură! Toate aceste multe lucruri și obiceiuri la un loc sunt dragi şi sfinte amintiri, care nu se înstrăinează în pustietatea popoarelor Lumii. Pentru că toţi din neamul lor s-au născut și au copilărit, au crescut şi s-au însurat și măritat pe curţile acelor bătrâne case! Chiar și cei plecați în străine străinătăți au păstrat aceste lucruri de preţ. Încărcate de dragi sau triste amintiri. Este Casa părintească. Cea care niciodată nu se vinde! Asemeni pădurilor lemnelor de foc și de construit. A pământurilor de arat, cultivat, secerat și cosit. Ele doar se împrumută gratuit, și fără acte notariale, din generaţie în generație!

PS: Și țineți minte că de nu veți păstra cu sfințenie aceste vechi datini, urmașii urmașilor voștri direcți vor uita și de mormintele voastre. Și de Credința Străbună. Și de dulcele Grai și Cântec Românesc!

Nelu Vulcan-Agnițeanul