Ce contează mai mult, metoda sau rezultatul?

Aş fi vrut să bag mai multe elemente în titlu ca să fie clar despre ce e vorba în propoziţie dar s-ar fi lungit prea mult şi nu ar fi dat bine în pagină. Spun din start că nu e vorba deloc despre o apologie a ideii că scopul scuză mijloacele şi că orice e permis pentru a ajunge la rezultatul final. Sau că nu contează rezultatul atâta vreme cât toată lumea se simte bine. Ci despre altceva.

Este vorba în propoziţie că poţi face ceva pe două căi. Calea strictă, regulamentară, serioasă, închistată, chiar stresantă, sub stricteţea regulamentelor şi a protocoalelor şi cea mai lejeră, mai largă, mai veselă, care permite multe, te lasă liber să alegi şi nu este aşa de apăsătoare ca prima.

În general, regulamentele şi reglementările astea sunt făcute de unii din categoria celor care cred că dacă au văzut câteva filme gen „Top Gun”, pot fi piloţi de supersonic şi pot avea păreri despre cum să te comporţi la manşă. Sau de unii care au impresia că exteriorul este mai important decât orice şi au impresia că la ei la lucru vin zilnic zeci de fotografi care fac poze, deci toți trebuie să meargă ca pe sârmă. Am fost o dată (şi mi-a ajuns) la un loc de muncă din acesta unde lumea era, foarte serioasă. Deşi erau de vârsta mea sau mai tineri, vorbeau între ei la persoana a III-a doar cu „domnul/doamna”, vorbeau îngrijit deşi se vedea că se forţau la fel cums e forţau să intre în uniforma aia „office”. De ce? Pentru că cineva a decis asta. Nu te pui cu regulamentul, nu? Poţi fi cel mai bun din birou, dacă îţi scapă una tare la nervi sau nu ai pantofii lustruiţi lună-stele să-şi facă şefu mustaţa-n ei, gata, pici pe locul doi şi următoarele.

În general, recunoşti joburile unde există prea multe încorsetări. Atmosfera este septică dar apăsătoare, se vorbeşte frumos dar rece, treaba e făcută roboţeşte fără vreo plăcere de a face, toţi sunt obsedaţi de treaba lor pentru că nu au loc de altceva şi dacă ar avea, nu au voie. Elemente care fac posibil ca şi produsele de acolo să se nască tot aşa, fără vreo plăcere sau bucurie, pentru o lume fără plăcere şi bucurie.

Din experienţa proprie ori ca martor, ori ca direct implicat, pot spune că rezultate cel puţin la fel de bune dacă nu şi mai bune se pot realiza şi într-o atmosferă mult mai veselă şi mai lejeră. OK, ai bazele unor reguli, mai ales în ceea ce priveşte, cum spuneau comuniştii, „obiectul muncii” care trebuie să aibă anumite calităţi. Asta nu se negociază şi nu se „lasă că merge şi aşa” şi „muiţi văd puţini pricep”. Dar mă refer la restul. La diferenţa dintre a fi un pluton de executanţi „by the book” la fel de seci ca o gardă de onoare şi o ceată de oameni veseli cu idei, care fiind lăsaţi să-şi facă treaba aşa cum vor, le place ceea ce fac. Şi sunt mult mai rapizi şi mai eficienţi decât primii şi cărora nu le pasă de reglementări şi protocoale seci făcute de unii care copy-paste de la alţii fără a se adapta la ce e în terenul ăla care are caracteristicile lui. Şi oricând pot veni cu soluţii mult mai deştepte, simple şi mai rapide decât cele impuse. Şi nu ştii care le e şeful ierarhic pentru că nu-l poţi diferenţia de restul, pentru că trage în rând cu ei deoarece ştie că asta este în avantajul tuturor, inclusiv al acelei structuri.

Poate mă vor contrazice nişte exeperţi, dar să nu uităm că progresul (ăla bun) a venit cam de la „neregulamentari”. Ca şi victoriile în marile bătălii, când anumiţi lideri şi-au asumat riscul de a îşi băga picioarele în reguli, au mizat pe o carte şi au reuşit. Iar restul, serioşii, supuşii, au rămas la rubrica „şi alţii”. Şi apropo, garda de onoare o arăta ea bine, dar nu ştiu cum se va descurca în linia întâi.