Recunoaştem sau nu, dar principala menire a femeii în familie este aceea de a aduce copii pe lume. De a le da viaţă şi un nume. De a-i creşte, educa şi ocroti! Şi cu toate acestea, mult prea târziu vom înţelege şi un alt mare adevăr al vieţii omului. Acela că oricât am fi de bătrâni, tot copii de mame şi de taţi rămânem atâta vreme cât ne mai trăieşte măcar unul dintre părinţi. Numai după ce pleacă din această lume şi ultimul dintre ei, abia atunci nu mai suntem copii de părinţi şi începem a îmbătrâni definitiv şi pentru totdeauna! Ca urmare, vă îndemn ca atâta vreme cât mai sunt ei în viaţă să nu uităm a le da ascultare şi a le oferi, fără pic de zgârcenie, dragoste. Şi ocrotire. Şi mângâiere. Şi căutare. Şi îmbu­nare. Iar măcar din când în când să înlocuim telefonul cu scrisul pe hârtie a câtorva rânduri. Pentru bătrânii noştri părinţi şi bunici, (cu precădere pentru cei din sate şi cătune îndepărtate de oraşe) nu este bucurie mai mare ca atunci când poştaşul (care nici el nu mai prea este), le lasă în pragul caselor o scrisorică de la voi şi de la copiii şi nepoţii voştri. Pentru că sunt acei dragi părinţi şi bunici despre care regretatul poet Adrian Păunescu (n.20 iulie 1943-m.5 nov.2010) spunea în ale sale versuri: „Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/Nu copil de părinţi, ci părinte de fii/ (…)Cine are părinţi încă nu e pierdut,/Cine are părinţi are încă trecut/(…)/Iar când vom începe şi noi a simţi/Că povară suntem, pentru ai noştri copii,/Şi abia într-un trist şi departe târziu,/Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu/Vom pricepe de ce fiii uită curând,/Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând” (Din poemul ”Repetabila povară”).  ”Când eram mai tânăr şi tata era tânăr/Jucându-se cu mine ca-n basme şi minuni/El mă purta pe braţe şi m-arunca pe umăr/Sau ne trânteam pe iarbă ca doi prieteni buni./Era bărbat puternic, intra cu sacu-n moară,/Nu-l speria nimic, avea puterea sa/Şi mă-nvingea în luptă în fiecare vară/Şi protector şi tandru spre mine surâdea./Dar a venit o toamnă cum n-aş mai vrea să văd,/În mine era ziua, în tata era noaptea/Şi-a început al vârstei neînfrânat prăpăd./Noi ne jucam de-a trânta stând umăr lângă umăr/Şi l-am simţit că pică sub umărul meu stâng/Şi-am înţeles că tata de-atunci nu mai era tânăr/Şi-nvin­gător în luptă, am început să plâng./Ca un copil sub mine voia să se agaţe/De-un umăr mai puternic ca să nu-i fie greu/Şi îmi venea să urlu şi-apoi să-l port pe braţe/Tu iartă-mă de toate, părinte bun al meu”. (Din poemul ”Tata”) 

    114 ani de la naşterea 
filozofului-scriitor 
Constantin Noica (1909–1987)
   
Am strâns cu migală, în căuşul inimii mele tot mai bătrână şi obosită, câteva din amintirile şi întâmplările referitoare fie şi numai la ultimii 12 ani ai vieţii acestui mult îndrăgit teleormănean, prin naştere, şi sibian prin adopţie. Acel interval calendaristic cuprins între vara anului 1975 şi începutul iernii anului 1987. Atunci când domnul Noica a fost locatorul permanent al unei sărăcăcioase cămăruţe din fostul, curatul şi bine gospodăritul Păltiniş, aşezat în chiar vecinătatea Mărginimii Sibiului. Perioadă care, doar aparent, avea să fie lipsită de grijile materiale ale modestului său trai zilnic. Umbrită, însă, de repetatele semne îngrijorătoare ale stării sale precare de sănătate. Cine a avut bucuria să-l fi cunoscut personal, sau numai l-a zărit în treacăt, îşi aminteşte de plimbările sale zilnice pe cărări şi poteci de munte. De prezenţa lui aproape neobservată la masa modestă a cantinei staţiunii turistice. De salutul său sincer adresat până şi necunoscuţilor. De desele promenade meditative pe străzile încărcate de istorie ale Sibiului, ca şi pe câmpurile celor mai apropiate sate. Bunăoară, nu numai ale Răşinarilor odihnei veşnice a întâiului Mitropolit Ortodox al Ardealului, Sf.Înalt Ierarh Andrei Şaguna, dar şi satului natal al poetului Octavian Goga şi filozofului Emil Cioran. Cel care era colegul şi prietenul său statornic încă din timpul studenţiei lor bucureştene. Dar şi uliţele lungi şi strâmte ale satului Gura Râului, cu amintirile popasurilor creative şi distractive ale unor vestiţi condeieri, precum Mihai Eminescu, George Coşbuc, Ioan Slavici, Lucian Blaga şi Radu Stanca. Două aşezări mărginene locuite de români vrednici de toată lauda. Mulţi ţărani-oieri şi pădurari devenindu-i prieteni apropiaţi şi gazde ospitaliere, fie la o gustare fugară sau la o vorbă de duh. Verile, cărăuşindu-l în şiregla căruţelor cu mireasma ierburilor şi florilor de câmp ale fânurilor, iar iernile înfofolit în cojoacele din sănile trase de caii cu zurgălăi în împletitura coamelor pieptănate. În vreme ce în Păltiniş drumeţea când singur, când în compania unor prieteni sinceri, inteligenţi, nezgomotoşi şi nelăudăroşi. Cu toţii, cititori sârguincioşi şi autori de cărţi deştept scrise. Patrioţi şi buni români. Aşa au fost, de câte ori s-a nimerit să se afle împreună, ospitalierii soţi sibieni şi răşinăreni, regretaţii Ica şi Aurel Cioran, fratele defunctului filozof de la Paris. Un alt om tare drag inimii sale, până în ultimele clipe ale vieţii, avea să fie meteorologul Staţiunii Păltiniş. Modestul şi sufletistul Nicolae Octavian. Stins din viaţă la vârsta de aproape 90 de ani. Prieten bun şi oaspete drag al familiei mele. Amândoi erau foşti deţinuţi politici în închisorile comuniste. Mai mult ca sigur că toate aceste argumente erau suficente în hotărârea sa definitivă de a se apropia, până la sfârşitul vieţii, de Sibiul Transilvan şi de locuitorii satelor mărginene! De altfel, în repetate rânduri, Noica se exprimase sincer (uneori atât de naiv, precum un copil nevionovat), cum că regretă că nu-i ardelean prin născare! O va face odată cu înmormântarea trupului său, sfârşit  pe un pat odihnitor al Spitalului Militar din Sibiu. Era în zorii zilei de 4 decembrie 1987. După care a urmat să-i fie loc de veşnică odihnă mormântul adâncit în pământul de sub cetinele de brad ale Schitului Monahal Ortodox al Păltinişului, slujba de înmormântare fiind oficiată de părintele-mitropolit al Ardealului, cărturarul Antonie Plămădeală.