… Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat (Matei 18. 23-35)

O Evanghelie cât o descriere a Împărăției Cerurilor. Hristos străbate lumea învățând pe oameni cuvintele-cheie ale înțelegerii Evangheliei Sale. Pentru a se face înțeles, nu de puține ori, folosește parabolele, o frumoasă și inteligentă alcătuire de învățătură și iconizarea adevărului mântuirii. Sunt de departe cele mai frumoase cuvinte prin care Dumnezeu se face vădit sufletelor noastre tulburate de viața în care trăim. Nici în textul Evangheliei noastre de astăzi nu este altfel. Să spunem că parabolele vin să explice adevăruri exprimate de Hristos în texte anterioare. Așa este și cazul acestei parabole, numite îndeobște a „datornicului nemilostiv” (Matei 18. 23-35). El vine în contextul în care discuția din dialogul Mântuitorului cu ucenicii Săi se purtase în jurul unor întrebări mai mult decât omenești: cine este mai mare în Împărăția cerului (Matei 18. 1- 10), despre bucuria pocăinței și a iertării (Matei 18. 11-17), puterea dezlegării și a învoirii între oameni de credință (Matei 18. 18-22). Cu alte cuvinte pârghiile înțelegerii Împărăției prin exercițiile cotidiene ale trăirii cu Hristos a realității. În acest context vine rostită parabola datornicului nemilostiv. După cea a oii pierdute și regăsite, care întărește cuvântul Mântuitorului: „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18.11).

            Momentul de care face amintire Domnul Hristos nu era unul obișnuit în societatea iudee.  Nu era aproape „omul împărat”. Era departe Împăratul, tocmai la Roma, iar pentru oamenii de pe țărmurile Tiberiadei părea că nici nu există. Semăna oarecum cu percepția pe care o aveau ardelenii, dacă vreți, despre Împăratul de la Viena. Depărtat dar prezent în conștiința comunității. Și mai ales garantul legalității pentru că el, ca Împărat, reprezintă izvorul adevărului exprimat prin Lege. Așa și în pilda aceasta. Împăratul este chemat să asculte motivația unei slugi datoare- zece mii de talanți. O datorie pe care, practic, nu prea avea cum să o facă o slugă pentru că nimeni nu s-ar fi încumetat să de atât cuiva care nu avea venit. Totuși, stăpânul se arată nu doar darnic ci și încrezător. Semn că era- și se va vădi aceasta, om drept. Pedeapsa inconștienței slugii e mare. el, femeia sa, copiii săi aveau să fie vânduți pentru a fi robi altui stăpân. Se vădește aici cum anume trecea din generație în generație datoria câte unui om neglijent cu darurile primite. În ciuda datoriei mari, stăpânul oferă omului încă o șansă. Iertarea lui nu vizează suma de bani cât încă o încredere acordată omului dator. Care-i slujea dar nu-i „acoperea” investiția. Cam ca noi toți în ce privește investirea de har pe care Hristos o face în raport cu sufletele noastre. Peste eliberare se vădește mila Stăpânului: îi iartă și datoria. Altfel spus sluga e liberă și fără datorii.

Ieșit din judecata stăpânului liber și fără datorii, sluga tot slugă rămâne. Fără suflet, am spune azi. Se pornește pe un datornic ce avea către el o datorie de 100.000 de ori mai mică decât datoria ce-i iertase Stăpânul. Nu a înțeles nimic. Îi lipsește exact boieria stăpânului. Și merge cu mojicia de slugă până la capăt: aruncă în temnița datornicilor pe cel asemeni lui în slujire. Reacția celorlalte slugi este imediată. Pârât stăpânului pentru răutatea lui neiertătoare, omul este judecat scurt de acesta: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum eu am avut milă de tine?” (Matei 18. 32-33). Aviz celor vicleni în rugăciune, care promit, la vreme de necaz marea cu sarea pentru a răsplăti cumva lui Dumnezeu pentru vreo minune – necesară în chipul dictat de cel aflat la ananghie. Celor care folosesc rugăciunea ca argument de „prostire” a oamenilor și a lui Dumnezeu. Celor care se pocăiesc viclean, fără fundament de părere de rău ci cu un construct de viclenie, relevat de stăpân. Slugărnicia folosită în prima fază cade ca o mască dinaintea unui act ce-i depășea statura de slugă.

Pilda este despre noi, nu vă mințiți. Despre modul în care ne deconstruim credința cu ifose și argumentări stupide. Despre noi, pisici mieroase dinaintea șacalilor și șacali dinaintea victimelor noastre. Scăpat din robie și frica de temniță, sluga nu se vindecă. În adâncul ei rămâne sarcastică la suferința omului-slugă asemeni lui. Pierde omenia și cu ea libertatea. Și reprimește stigma datoriei ce nu i se mai iartă. Prețul înrobirii copiilor și soției sale rămâne clipa de orgoliu în care-și pierde omenia.

Pilda, după cum scriam, este despre noi. Ciudatele slugi transformate grabnic în complet de judecare a aproapelui. Datoriile noastre sunt făcute, desigur, din mici îndatorări și din sume de îndatoriri. Rămâne doar să știm câtă milă are pentru noi împăratul. Dinamică, împărăția vestită de Hristos e un organism viu. În care Stăpânul contează!