ANCA SÎRGHIE ȘI REVERIILE CONSTRUCȚIILOR LIVREȘTI

Anca Sîrghie propune o personalitate a excelenței, care se desfășoară între conceptele: devenire, limpiditate și hermeneutică. Bibliografiile asimilate provin din bibliografiile metamorfozate, astfel încât decantările de lexeme și de spațiile dintre lexeme, de contexte, instituie memorabilitatea unei existențe, cum este cea a universitarului Anca Sîrghie. Amănuntul, cu semnificație de metaamănunt, din acribia cercetării, vine din lecția lui Constantin Noica, despre utopia literei, din hermeneutica filosofului, demn de citat, în   special aici, cu volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească! Să privim scriitura Ancăi Sîrghie, din studiul introductiv la Procesul Memorandistului Nicolae Cristea (carte îngrijită împreună cu Marin Diaconu și publicată la Editura Eikon, București în 2021), unde utopia literei prin acribia bibliografiei impune  bibliografia vieții…

După ce în anii 1857-1859 studiaseră la Leipzig Ioan Popescu și Zaharia Boiu, în 1861 la Institutul Ortodox din Sibiu, vine rândul lui Nicolae Cristea, care este desemnat și trimis de Mitropolitul Andrei Șaguna, „pe cheltuiala  sa”,  la Universitatea din Leipzig, spre a urma specialitatea Filosofie și Istorie, dar s-a interesat și de studii de Economie… Lipsurile îl urmăresc și în anii studiilor la Lipska, cum era numit în epocă frumosul oraș german, întrucât stipendiul de 300 de florini fiind prea mic pentru nevoile lui, Nicolae se vede nevoit să dea lecții de germană și română, fiind concomitent și cantor la Capela româna din Leipzig. În Jurnalul lui de mai târziu, (publicat de Anca Sîrghie în 1996 la Sibiu, cu prefața Mitropolitului Antonie Plămădeală)  se fac trimiteri la momentul când la cursul de istorie universală studentul transilvănean ascultă pe profesorul Treitschke. La cursul dedicat Revoluției din 1848 în Estul Europei, profesorul a defăimat românii printr-o falsificare a adevărului, unul, pe care băiatul îl trăise pe viu la vârsta de 14-15 ani. El era înzestrat cu suficient discernământ spre a deosebi adevărul de minciună. Fără ezitare, românul Cristea aduce o corecție scrisă, pe care profesorul o apreciază, cerând public scuze studentului său. La Leipzig, sibianul temeinic documentat a ținut și conferințe despre istoria românilor. Câțiva ani mai târziu, așa cum consemnează ziarul german local, profesorul va poposi la Sibiu și putem presupune că Nicolae Cristea s-a întreținut cu el.

Să observăm metamorfoza literei în literalitate, în rezumatul discuțiilor despre Conferința Națională de la Sibiu, din februarie 1892, dintre dr. Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu și George Barițiu… Textul Memorandumului s-a definitivat în Consfătuirea din 25-26 martie 1892, fiind iscălit de Ioan Rațiu, ca președinte, George Pop de Băsești și Eugen Brote, ca vicepreședinți, de Vasile Lucaciu, ca secretar general, de Septimiu Albini, drept secretar, fiind însoțite și de referințele lui Iuliu Coroianu. În 28 mai 1892 o delegație formată din 300 de români transilvăneni prezintă documentul Înaltei Curți Imperiale de la Viena, care se dovedește inertă la doleanțele formulate la Sibiu. Procesul intentat memorandiștilor transilvăneni s-a desfășurat în marea sală a Redutei de la Cluj între 7 și 25 mai 1894. S-a apreciat că  acel proces era intentat  nu unor persoane, ci înseși „națiunii române” de un regim ce se dovedea anacronic. Prin inițiativa celor doi îngrijitori de carte, Nicolae Cristea, care a fost „unul dintre eroii acestei drame naționale”, este singularizat și abordarea de față propusă ca exemplu altor cercetători, care pe viitor să particularizeze individualitatea fiecărui memorandist de la finele secolului al XIX-lea.  

Lansarea acestei cărți-document la Centrul de Informare Turistică din Călimănești, în zi de Sfânt Ilie, s-a bazat pe recenziile datorate profesorului univ. Ioan Opriș din București și istoricului Sebastian Doreanu din Denver, SUA.

Ele au pus în evidență o Anca Sîrghie, de o manifestă culturalitate, dintr-o genealogie a culturalității. De exemplu, raportarea la Vasile Netea, propusă de profesorul Ion Predescu, trezește amintiri afective și de rudenie conceptuală cu generația de la Vatra, cu cercetarea lui Aurel Galea în lucrarea lui de doctorat despre Consiliul Dirigent.  De la problema agrară, dialogul profesorului Ion Predescu a condus spre George Pop de Băsești, memorandistul, continuând discuțiile despre Nicolae Cristea, acum din genealogia reală a distinsei universitare. O atmosferă expresiv culturală strânge invitați din toată țara, inclusiv de la București, de unde doamna Serena Adler a sosit special ca să ia Ancăi Sîrghie un interviu, transmis instantaneu pe un canal internațional. Urmează intervenții despre antropologia Severinului, iar George Cărbunescu a intervenit cu un moment liric aplaudat de asistență. Erudiția și asceza cărților doamnei Anca Sîrghie așterne liniștea apotropaică asupra participanților. Pe o căldură de pustiu saharian, răsar oazele vieții, ale vitalității, răsar boabele de rouă și bobul de credință din elogiul pe care Anca Sîrghie îl aduce memorandistului Nicolae Cristea în momentul comemorativ, când s-au împlinit 120 de ani de la moartea sa.

Apoi discuția s-a orientat, în recenziile lui Mihai Posada și Silviu Guga, spre cartea Ancăi Sîrghie Radu Stanca și Sibiul (Editura TechnoMedia, Sibiu, 2022).  

Desenând infinitive lungi, cu sintagma noiciană, autoarea cultivă, zi de zi, memoria vie a școlii ca bibliotecă portabilă. Autoarea se ocupă cu poetul baladist inegalabil din Cercul Literar de la Sibiu, căruia tocmai i-a închinat această a cincea lucrare, când literatura română consemnează 60 de ani de la prematura sa stingere. Într-un sens bine precizat, universitara Anca Sîrghie continuă activitatea filosofului Noica, instituind diurn și nocturn antrenamentul cultural, creând, cum ar spune Răzvan Voncu, arhitectura memoriei, o țesătură, o broderie, un desen al covorului dintre genotext și fenotext, poetică și poietică stanciană. Și, astfel, se cere precizată diferența ontică a Sibiului, în care Radu Stanca s-a dovedit a fi un homo aesteticus exemplar. Aici locuiește Anca Sîrghie, în cultura Sibiului, din latinescul colo-colere, colui, cultum, cu sensul de închinare.  Așa își cultivă grădina, cu Lucian Blaga, cu Radu Stanca, cu Constantin Noica și nu mai puțin cu jertfelnicii memorandiști.

Sintaxa burgului se schimbă, devine altceva, cu portanța spre… Hoche, adică spre înalt,  și cu redundanța expresiv stilistică… Balada lui Radu Stanca este diegeza sincopată, cu final deschis, o opera aperta. Un text al muzicalității. O didascalie căreia actanții i se conformează cu fidelitate. Uneori, el a realizat o teatralitate, salvată de nuanțe tragice, în cele 15 piese de teatru, dăruite literaturii naționale, fără ca antum ele să fie publicate și puse în scenă. Radu Stanca ne-a lăsat lecția  demnității, activând într-o cultură proletcultistă a anilor 1950-1960 în care, dacă îndrăznești, ești pedepsit prin neacceptare, iar dacă nu îndrăznești să reziști, nu poți rămâne un om deplin, în egală măsură în sens etic și artistic. Radu Stanca a avut un profil estetic perpetuat prin sine însuși, îmbogățind literatura română ca poet și ca dramaturg, cu adevăruri și frumuseți care diseminează lumea. El a aplicat dictonul lui Augustin  „iubește și fă ce vrei” și a demonstrat că trandafirul  trăiește fără rațiune, cum afirmase Angelus Silesius.