Admirabila așezare în memorie a unei vieți

Nu mai știu dacă era o glumă sau un adevăr rostuit în vremuri, dar, pe când eram copil într-ale lecturii, am aflat că unii devin critici literari și pentru că nu știu a scrie. Citind în timp am descoperit că Mircea Tomuș, de exemplu, m-a încântat mai tare ca romancier iar Adrian Lesenciuc m-a copleșit ca scriitor, cu mult înainte de a le cunoaște efortul critic. Așa cum Radu Vancu mi-a umplut deseori sufletul de binele poemelor sale mai înainte de a-i citi textele de critică, multe poeme în sine și ele. Marea și luminoasa surpriză este însă scriitura lui Alex. Ștefănescu. Recunosc că mi-a fost drag mai întâi ca personaj așezat pe ecran și abia apoi m-am adâncit în teribila sa Istorie a literaturii române contemporane (1941- 2010) apărută în 2015 ori în comentariul poeziilor lui Eminescu, poem cu poem (2019). De aceea când am zărit volumul Timp retrăit (Ed. Curtea Veche, 2022, 654 pg.) m-am bucurat efectiv și am avut dreptate. Alex. Ștefănescu ne oferă una dintre cele mai interesante istorii românești privite dinspre istoria personală, de foarte multe ori intim-personală. Sunt puține cărți care te pot însoți zile întregi din viață cu discretă solicitudine, certându-te că nu termini propoziția, fraza, pagina, capitolul…Cartea aceasta face parte dintre ele. Un peisaj interior de mare cordialitate cu formarea unui copil-bărbat și o descriere prin personaje reflector ( cât mi-a adus aminte de Hortensia Papadat- Bengescu, pe alocuri)  face din carte un descriptor de „performanță” umană destins și plin de umor. M-am surprins, dese ori, zâmbind ori chiar hohotind de râs și de râs-plâns, bănuind în râvnitorul pedagog al criticii literare o nostalgie a unui paradis format din bunici, sate, viață tihnită în luncă de pe apa Moldovei. Cu mult înainte de a-i citi textul acesta i l-am simțit în vibrația vorbirii tihnite, de bucovinean netradus de agitația urbei centrale în care se asanează multe din forțele literare ale momentului. Fie că Boroaia nu mi-e străină- vacanțele mele universitare la mânăstirea de la Groși- Târzia fiind vecine fizic și în duh- fie dragostea de limba ascetică a Bucovinei, fie că parte din personajele cărții- veți citi despre profesori și poeți, critici și creatori destinși, despre „simpli cetățeni” ai universului lui Alex. Ștefănescu- sunt dublate de respirări ( da, da, asemeni cel ale lui Nichita cel Stănescu) ale unei realități numai de ochii săi văzute – adese ori intuind în scris și mistica monastirilor bucovinene cu neadormite privegheri și șlefuiri de sens- și fundamental ocrotite de efigiile tatei, mamei, Neamului său neînvins de cârdășii pieritoare.

            Nu știu altfel să vă spun să citiți cartea. Cred că dispunem prin ea de una dintre cele mai interesante reconstrucții ale efortului de formare a unei vocații netrădate, aceea de cititor convins de lectura sa. Așa cum dispunem de argumentul că lumea șlefuirii cuvintelor ține de nevoia de transparență a cunoașterii imediate, exprimate astfel prin luciri de realism care te apropie de liturgic. Este în carte un duh al cumințeniei specific copilului care rostește adevărul. Un pic șod, cum ar zice ardeleanul, mai ales acolo unde adevărul devine durere. Poate că la vremea de panglicăreală- fie ea și de satin-  de acum, țesătura fină, de covor aprins în cromatica Bucovinei vă va odihni de plictisul cotidian cu ifose de viață culturală. Mulțumesc Alex. Ștefănescu.