Fuga în Egipt ca semn al Învierii

Prăznuim un praznic al scăpării de rău. Pruncul Iisus, la puțină vrem după Naștere, dar vă asigur că nu la doar trei-patru, este obligat de ură să fugă. Să scape din mâna nebunului Irod ori a ciracilor săi. Boala dictatorilor dintotdeauna să nu li se ia tronul ori „afacerea de stat” este prima poftă umană în care se lovește iubirea Celui ce Este Iubire. O fugă, o alungare, de fapt, dintr-o împărăție lumească- țara lui Irod- spre o lume care purta cu ea istoria izbăvirii: Egiptul. Nu, nu înseamnă că era mai bine în lumea egipteană decât în cea irodiană. Dar pentru momentul acela de cumpănă sufletească a fost aleasă o vrie pe pământ care, conform unui document eliberat chiar de Biserica Coptă, sămânța apostolică a neamului egiptean, a însemnat nu mai puțin de 65  de catisme, de opriri și ascunderi, de nopți de pripas pentru Micuțul Iisus și familia sa- Maica Domnului, Iosif și, cel mai probabil, Iacob, cel ce avea să fie primul episcop al Ierusalimului. Doi dintre fugarii aceștia vor fi martori ai Pătimirii, Morții și Învierii Domnului. Și, cel mai probabil, pentru aceea îi poartă harul dinspre Betleem spre Betania cea dincolo de Iordan, apoi spre Gaza și de acolo în inima pustie și fierbinte a Egiptului. După unii specialiști fuga aceasta începe la 1 iunie și se sfârșește, în anul următor, în 21 mai. Două zile care sunt legate de copil și Împărat până în zilele noastre.

Ce-mi apare ca fiind important în Fuga în Egipt este momentul în care Iosif primește înștiințarea în vis să ia pe Prunc și Mama Sa și să fugă. Nu spune Îngerul: ia pe soața ta și pe fiul său. Nu, nu. Pruncul era de acum limpezit pentru Iosif că era Emanuel, era Fiul lui Dumnezeu-Întrupat. Și, spre deosebire de criticii analfabeți ai zilelor noastre, Iosif nu făcea confuzie între cuvântul lui Dumnezeu și conținutul gândirii sale omenești. Ia Pruncul și Mama Sa și fuge. Părăsește locul unde ura căuta să-i ia viața. Să-i anuleze în felul acesta misiunea. Să i-o facă imposibilă. Un om ca un drac ce se opune Împărăției lui Dumnezeu.

Fuga în Egipt mi-a adus aminte că Iisus restaurează mai întâi întoarcerea în Rai. Care a început cu o alungare, o rupere de Tatăl pe seama unui păcat. Și încă unul legat de putere, de dorința unei puteri necunoscute, dar care a corupt adânc firea umană. Irod și Iuda știu ce zic. Și toți Irozii și toate Iudele. Și de atunci toți dictatorii și toți trădătorii ori delatorii cu ifose de făcători de pace. Și înțeleg mereu că era nevoia ca fuga din fața răului să fie vindecată printr-o fugă și asumată ca atare. Pentru că, avea să ne învețe peste secole Sf. Atanasie cel Mare, numai ce a asumat a vindecat Hristos Domnul. Învingând răul fundamental, moartea.

Fuga în Egipt ne învață cât de important este ca om să eviți răul. Să nu-l provoci cu orice preț, ci să-l lași să facă implozie în propria neputință. Megalomania lui Irod cel Mare îl făcuse să creadă că, dacă își va construi Palatul în Herodion – orașul majusculă ce și-l făurise- și își va așeza mormântul acolo, oamenii îl vor stima și iubi. Nu a fost așa. La doar câteva zile, unii cred că părinții pruncilor uciși într-o școală rabinică ar fi început dintâi, mărețul osuar ce și-l făurise pentru eternitate a pierit și s-a făcut praf în vântul istoriei. Pentru că veșnicia nu trece prin măreția lucrării omenești, ci prin transparența fină a prezenței harului Duhului Sfânt. Un oraș pentru un dictator nu face cât treptele la apa Nilului pe care se coboară ca să scape de urmăritori Sfânta Familie. Primul e un tel arheologic spulberat în vânt. Pașii lui Iisus în Egipt poartă fiecare câte o mănăstire. Și au convertit mii de suflete la Iubire veșnică.

De aceea văd Fuga în Egipt ca un exercițiu al Învierii. Dacă asemănăm Peștera Betleemului cu Peșterea-Mormânt putem asemăna Fuga în Egipt cu Coborârea la Iad și izbăvirea sufletelor celor care, de veacuri, așteptau acolo Învierea. Nu cred că întâmplător Domnul Hristos trece prin acest efort de evadare înspre locul ce fusese temniță neamului lui Israel. În fond El este Marea Roșie, El este Iordanul. Semnele izbăvirii purtate într-un Trup plăpând de Prunc. Un rege- după cum arătau darurile Magilor, un Păstor- după cum arăta bucuria păstorilor, un Stăpân al Cerurilor- după cum cântau Îngerii. Un urmărit ce vindecă toate urmăririle lumii- după cum ne arată clipa Fugii, un transfug peste toate frontierele răutății și minciunii.

De aici cred că se naște parte din gândirea Părinților Bisericii- Dorothei din Gaza fiind unul dintre ei- conform căreia vindecarea de ura lumii începe prin asumarea fugii de rău, dezlipirii de puterea nebună a dictaturii. Din Irozi nu se poate naște niciodată pacea așa cum din Iude niciodată nu se naște liniștea.

Pentru aceea ne este pusă la inimă Fuga Domnului în Egipt. Ca un efort al întoarcerii din moarte și trădare…

P.S. S-a stins Decanul nostru, Părintele Daniel Buda. Rândurile acestea vor vedea lumina vederii Voastre când el se va ascunde în țărâna sfântă a Rohiei, podmol de Țară a Lăpușului. Și știu că fuga lui de acum va fi Înviere. Vă mulțumesc în numele familiei sale și a familiei teologice sibiene pentru toată susținerea ce ne-ați acordat pentru ca starea lui de sănătate să fie mai bună, mai aproape de normalitate. Nu, nu suntem biruiți de moartea sa. Am învățat să-l iubim mai mult și să înțelegem moartea ca o fugă înspre Rai.