2023-Anul A.C.Popovici (LII): un Masaryk al României? – în istoria noastră, imediat sub M. Eminescu! – democraţie egalitaristă, atee şi pacifistă? – ne vom forma o conştiinţă naţională?

În lucrarea scriitorului Gheorghe Jurma: „Descoperirea Banatului” (Editura Timpul, 1994), reţine atenția capitolul „Profeţia sau inactualitatea filozofiei naţiunii: A.C. Popovici”; continuăm reproducerea: «În scrisoarea pe care o adresează ziarului, pentru acest număr aniversar (n.r.„Caraşul Nou”), prof. univ. S. Mehedinţi apreciază: „Personal sînt convins că el ocupă în istoria noastră contemporană un loc fără egal; în ce priveşte perioada de pregătire a unităţii naţionale. Într-o conferinţă pe care am ţinut-o la aniversarea preşedintelui Masaryk, fiind de faţă ministrul Cehoslovaciei şi reprezentanţii cei mai de seamă ai coloniei cehoslovace, am afirmat că bănăţeanul A. Popovici a fost de la Eminescu pînă azi cel mai ager şi mai cinstit cugetător politic. Putea fi un Masaryk al României. (A mers cu jertfa până acolo că a sacrificat fără şovăire toate interesele familei, adică ale propriilor săi copii. Dar azi, după 15 ani de la întregirea hotarelor, ţărîna lui zace încă în pămînt străin …!)”».

În perioada interbelică presa l-a amintit şi a publicat multe articole despre opera şi viaţa lui. În mod constant, ziarul „Vestul” îi consacră, încă de la înfiinţare, un spaţiu amplu. Într-un număr comemorînd cei 20 de ani de la moartea gînditorului, se aminteşte „Că în toamna anului 1931 a apărut în „Vestul” un ciclu de vreo 15 foiletoane, cari tratau în rezumat – viaţa şi opera lui Aurel C. Popovici. Că pe atunci diferitele gazete de pe întreg cuprinsul ţării nu-l găseau deloc INTERESANT pe Aurel C. Popovici. (…) Au trebuit să treacă 3-4 ani de atunci, a trebuit SĂ VIE LA MODĂ noţiunile de „naţionalism”, „românism” pentru ca gazete şi gazetari să înceapă a da loc în preocupările lor cotidiane şi lui Aurel C. Popovici. Şi aşa se face că azi marele dispărut se bucură de o atît de mare atenţie de cei cari îl ignorau voit, mai înainte cu 2-3 ani numai. Azi, el, Aurel C. Popovici, este piesă importantă în arsenalul grupuleţelor politice recent alcătuite”. (Vestul, 14 februarie 1937, p.1.). Într-adevăr, personalitatea lui a fost revendicată în perioada interbelică, în favoarea naţionalismului, conform ideilor constant şi vehement susţinute în cele două cărţi fundamentale: „Statele Unite ale Austriei Mari”, în limba germană, în 1906, şi „Naţionalism sau democraţie”, 1910 (aici fiind cuprinse în special articole din revista „Semănătorul”, al cărei ideolog şi ultim conducător a şi fost). Spre deosebire de alţi bănăţeni, A.C. Popovici are un verb ardent, un stil vehement şi pătrunzător care, dincolo de conţinut, atrage prin patosul demonstraţiei. În timpurile de azi, care seamănă cumva cu epoca de după primul război mondial, publicistica sa centrată pe conştiinţa naţională şi pe valoarea morală poate fi citită cu folos. Iar rectitudinea lui de caracter măcar citată în actualitatea ei presantă». În revista „Convorbiri Literare” (1937, anul 70, nr. 1-12), câteva rânduri atrag atenţia: «Grigore Nandriş: Aurel C. Popovici. Cernăuţi, 1937. Această lucrare merită o deosebită atenţie pentrucă d-l Nandriş ne zugrăveşte impresionant de cald şi vibrant, chipul, vieaţa şi opera marelui dispărut, Aurel C. Popovici, un mare naţionalist român bănăţean, mort sărac şi îngropat în Geneva. Soarta lui ne reaminteşte pe aceia a lui Nicu Bălcescu, îngropat şi el sub cerul sicilian. Marele bărbat, cu o vastă cultură socială atrăsese atenţia Austriacilor prin opera „Die vereinigen Staatem, von Grossösterreich”, apărută la Lipsca în 1906. Aurel C. Popovici poate fi trecut imediat sub M. Eminescu, în domeniul gândirii politice şi d-l Nandriş a săvârşit un act pios reîmprospătându-i memoria». Nu putem neglija că în 1937, Grigore Nandriș scria în finalul lucrării sale: «În cimitirul din Geneva doarme Bănățeanul Aure Popovici, ostaș credincios al neamului său, căruia i-a închinat întreaga sa viață de trudă. Sub lespedea lucie din cimitirul străjuit la orizont de masivul etern înzăpezit al Mont-Blancului doarme etern Aurel C. Popovici. Compatrioții săi, cari se vor osteni până acolo sus, luând șoseaua ce urcă lin pe malul lacului Leman, vor putea ceti ca o mustrare epitaful săpat în lespedea de marmoră de pe mormântul unui ostaș al gândirii românești: Aurel C. Popovici 1863-1917 Patriote roumain Mort pauvre»

În 1993, lugojeanul Josif Constantin Drăgan îi dedică câteva pagini lui Aurel C. Popovici, în „Istoria Românilor” (Editura Europa Nova, 1993), susţinând: «Declaraţia sa; „şi dacă ungurii vor continua să se opună, foc şi sabie asupra capului lor” – i-a atras moartea. Ideea este considerată subversivă de Ungurii care făceau parte din guvernul imperial. Asasinarea arhiducelui la Sarajevo, prin mână sârbo-croată, act care va constitui pretextul izbucnirii primului război mondial, se datoreşte opoziţiei feroce a Ungurilor. România încheiase, în 1883, un act secret de alianţă cu Germania şi Austria, operă a regelui Carol.

Nu ştim dacă Popovici cunoştea această înţelegere, dar el îl avertizase pe ministrul de externe al Austro-Ungariei, Czernin, că „România nu va merge alături de monarhia austro-ungară în cazul unui răsboi” (a cărui declanşare plutea în aer). După o perioadă de neutralitate, profetiza Popovici, „ea va da aliatei, de care e nemulţumită, lovitura de moarte”». În „Cuvânt înainte” la „Istoria românilor”, J. C. Drăgan scria: «Până în 1989, istoria neamului nostru a fost scrisă după canoane impuse de alţii. Scopul urmărit era minimalizarea faptelor strămoşilor noştri sau, prin distorsionarea brutală a adevărului, culpabilizarea României. (…) Când istoricul român a fost eliberat de o parte din aceste canoane, i s-au impus altele. Istoria modernă şi contemporană a fost prezentată în aşa fel încât să slujească interesele unui singur partid şi mai ales să justifice una dintre cele mai odioase dictaturi din istoria ţării noastre. (…) Am pornit la această muncă fiind convinşi de faptul că prin cunoaşterea istoriei ne vom forma o conştiinţă naţională, care să ne permită să păstrăm un loc al nostru distinct în mijlocul altor popoare. Luând cunoştinţă de noi înşine, de rosturile noastre, vom rezista mai uşor acţiunilor de destrămare naţională exercitate din afară şi din interior. E o datorie sacră a fiecărui român să ia cunoştinţă de istoria sa şi să-şi iubească Neamul şi Ţara, căci, cum spunea marele nostru N. Iorga, „spre a deveni internaţional, în primul rând trebuie să fii naţional”, să avem sentimentul exact al valorilor culturale specifice comunităţii în care ne-am născut, de care vom rămâne legaţi pe viaţă”.

În 2008, dr. Vasile Crişan îşi publica teza de doctorat „Aurel C. Popovici (1863-1917)”, lucrare din care am prezentat multe pasaje. Aici am regăsit „concluzia dramatică la care ajunge Aurel C. Popovici cu câteva luni înainte de trecerea în eternitate: «… tot acest imperiu, ruinat de incapacitatea lui Francisc Iosif şi a preferaţilor săi maghiari şi germani se prăbuşeşte. Nu mai este nici un motiv ca el să existe. Dar există nenumărate motive pentru ca el să fie distrus, ca naţiunile subjugate să fie eliberate de acest jug insuportabil, de aceste guvernări ignorante şi despotice” (…) Aceste fraze, care încheie ultima sa carte, pot fi considerate testamentul său. Prin ele îşi demolează dintr-o trăsătură de condei marele său vis federalist».

În 2020, în „România Literară” apărea articolul senatorului şi scriitorului Sorin Lavric la rubrica „Cronica ideilor”, sub titlul „Strigoiul reacţionar”; reproducem selectiv pasajul final: «(…) Polemic pînă în străfunduri, volumul (n.r. „Naţionalism şi democraţie”) e o diatribă împotriva plăgii marxiste care începuse să se răspândească la începutul secolului XX, dar o plagă a cărei titulatură purta pe atunci numele de „democraţie egalitaristă, atee şi pacifistă”. Sub această efigie ispititoare, masoreţii marxişti urmăreau câteva ţinte precise: distrugerea monarhiei, eliminarea aristocraţiei, desfiinţarea naţionalităţilor, abolirea proprietăţii, anihilarea bisericii creştine şi ştergerea sentimentului naţional cu care orice etnie îşi întreţine memoria. Împotriva acestui plan, Popovici se ridică cu poftă pamfletară, de-a lungul a peste 40 de texte, al căror ton e atât de tranşant încît nu lasă loc de echivocuri în interpretare. Autorul e făţiş, nu se încurcă în nuanţe şi nu se fofilează în ambiguităţi: naţionalitatea e un atribut de care nimeni nu s-ar putea lipsi, dimpotrivă, ea este condiţia esenţială a demnităţii sau a josniciei unui om. Mai mult, există o profundă inegalitate între naţionalităţi, diferenţele culturale dintre ele neputînd fi şterse în numele echităţii universale.

Obsesia lui Popovici este ca naţionalităţile să-şi păstreze omogenitatea în colţul de pămînt unde le-a aruncat istoria. Numai că omogenitatea compactă a etniilor risipite în cadrul aceluiaşi stat este primejduită fie de ura dintre ele, fie de duşmanul lor universal, nimeni altul decît cosmopolitismul, care se opune naţionalismului. Dihotomiile lui Popovici sînt răspicate: de o parte, ateismul cosmopolit şi antinaţional, al cărui cuvînt de ordine e democraţia, de cealaltă parte, creştinismul naţional şi valoric, al cărui cuvînt de ordine e aristocraţia naţionalistă. Sau cu propoziţia laconică a lui Popovici: „Democraţia dizolvă naţionalitatea. „(…) Autorul nu se împiedică în indulgenţe: democraţia este o mascaradă în spatele căreia se ascund nişte plutocraţi care vor să subjuge omenirea, dar nu oricum ci promiţându-i „un rai de pacifism, de feminism, de antimilitarism şi de suprem burtism la soare, într-o democraţie pură” (…) Uimitor, nu-ţi vine să crezi că vorbele acestea au fost scrise acum 110 ani.

Cele patru marote democratice pe care Popovici le respinge fără reţinere sînt: suveranitatea poporului, votul universal, tirania legii şi laicitatea vieţii publice. Îi voi reda ideile fără a fi de acord cu ele (…) Popovici nu-şi drămuieşte accentele în privinţa „egalitarismului despotic” şi a „umanităţii globale”. Mă întreb ce ar simţi dacă s-ar trezi astăzi din morţi, contemplînd raiul de democraţii actuale. Oricum, în 1910 autorul tună şi fulgeră, decretînd că „tarantela democratică” (…) este o „pasăre împăiată” (…), o fiinţă îndopată cu „evanghelia Drepturilor Omului” (…) o căzătură călăuzită numai de „pînteceasca aspiraţie” (…) Pentru el, istoria o luase razna: indiferent de tabăra care avea să cîştige, de visul lui privind „principiul naţionalităţilor” se alesese praful. Peste un an avea să moară la Geneva, singur sărac şi necunoscut. Înmormântat într-un cimitir local, avea să fie deshumat în 1937 şi adus în ţară, fiind înmormîntat în cimitirul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului».

În spaţiul online, apare ştirea că moştenitorul tronului imperiului austro-ungar, Otto von Habsburg, Président de l'Union PanEuropéenne, i-a dezvelit în 19 iunie 1977, o statuie impunătoare lui Aurel C. Popovici, la Geneva. Nu am fost la Geneva, dar la Brașov am fost în repetate rânduri. Reproducem imaginea statuii, menţionând că pe urmele lui A.C. Popovici nu am descoperit mormântul în cimitirul din Şcheii Braşovului, asigurându-vă că vom continua cercetările! Seria de 52 de articole privind Aurel C. Popovici s-a încheiat, invitând cititorii Tribunei să descopere – în 2024 -, articolele şi evenimentele pregătite de singurul cotidian al Sibiului, cu ocazia sărbătoririi a 140 de ani de la fondarea publicaţiei, de marele scriitor Ioan Slavici!

La mulţi ani – cu sănătate – tuturor tribuniștilor!