Panteonul Banatului? – Ţichindeal … întemeietorul fericirii româneşti? – Mintea! … când te vei lumina! – Gură de aur? – tablele legii aduse în pustie?

A descoperi Banatul multietnic nu se poate face fără a cunoaşte istoria României şi a fiecărui ţinut istoric, identitatea locală, regio­nală şi naţională fiind concepte contemporane, pline de un conţinut complex, inclusiv cultural-istoric. Dorind să percep relaţia Banat – Transilvania, am descoperit lucrarea lui Trandafir Laţia, apărută sub titlul „Cărturari din Banat”, sub direcţia redacţională a prof. univ. I.Simionescu în seria «Cunoştinţe folositoare „DIN LUMEA LARGĂ” (Editura Cartea Româ­nească, Bucureşti). În deschiderea lucrării, atrage atenţia materialul introductiv: „Mişca­rea de redeşteptare a românilor bănăţeni”:

«Prin a doua jumătate a secolului XVIII-lea, când în Principate literatura naţională a fost compleşită de valul fanariot, în Ardeal, ca o despăgubire a acestei decăderi, începe o mare reacţiune de redeşteptare a sentimen­tului naţional, având ca şefi pe protagoniştii Şcoalei Ardelene, ieşiţi din şcolile dela Blaj. Concomitent cu această mişcare şi în alte provincii din Ardeal, tinerii români, dornici de învăţătură, au luat drumul străinătăţii după exemplul celor dela Blaj. Astfel, în Banat, pe la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului XIX, se ridică un număr de bărbaţi de seamă, cari luptă cu îndârjire contra asu­pritorilor naţiei lor, mergând până la sacrificarea propriei lor vieţi. Aceste personalităţi formează figurile reprezentative din Panteonul Bana­tului, care prin contributul lor multilateral au pregătit Unirea tuturor Românilor. Mulţumită acestor cărturari ai neamului româ­nesc, ia un mare avânt ideia sentimentului naţional şi dovedirea descendenţei romane a limbii şi originea poporului român. Aprigi apărători ai libertăţii neamului lor, prin ei se mai naşte şi flacăra pâlpâitoare de însem­nătate a neamului românesc printre celelalte naţiuni convie­ţuitoare. Astfel, au contribuit prin jertfa muncii lor la înfăptuirea Unirii tuturor Românilor».

În lucrare, este prezentat şi Dimitrie Ţichindeal (1775-1818): «(…) fabulist român şi unul din purtătorii flamurei de redeşteptare naţională, s´a născut la Becicherecul-mic (Timiş) la 1775 dintr´o familie de preoţi, Zaharia şi Ana. Ia cunoştinţe la şcoala sârbească despre cultura germană, face gimnaziul la Timişoara. A funcţionat ca „învăţător naţio­nalnic” (1794-1802) în Belinţ, Beregsău şi Becicherec. În 1801 studiază teologia la Timişoara, iar în 1805 e numit preot militar în satul său natal, apoi în 1811 catihet şi senior la preparandia din Arad, nou înfiinţată. Ca preot, ţichindeal dă sfaturi înţelepte şi pregăteşte educaţia poporului: „Să fim noi rumânii una, să ne iubim ca fraţii, nu e nici grec sau latin, unit sau neunit”, iar ca să înfrunte superstiţia poporului spunea: „sfânta preoţie nu stă nici în haine lungi, nici în bărbi lungi”. Ţichindeal se afirmă ca un activ conducător al mişcărilor pentru redeşteptarea naţională şi ridicarea neamului său, căci luptă pentru desrobirea bisericii de sub ierarhia sârbească. Pentru aceste motive el şi C. Diaconovici-Loga sunt acuzaţi că „stârnesc şi propagă naţionalismul român” (1815). Din cauza fabulelor sale apă­rute, care erau traduceri, adaptări şi localizări din sârbeşte şi în care apărea tendinţa naţionalistă a lui Ţichindeal, sârbii, socotind primejdioasă această lucrare, stărue ca autorul să fie suspendat din postul de catihet dela preparandia din Arad, iar cartea confiscată. De la această dată Ţichindeal se retrage în comuna sa natală unde a slujit altarului pănă la moarte. Pentru activitatea sa culturală şi literară, Românii îl considerau „mântuitorul din necazuri şi întemeietorul fericirii româneşti”. Din prezentarea operei sale, am selectat câteva „sfaturi”: «Despre învăţătura cărţii, Ţichindeal spune: „Vezi aşa, Române, frate/ Mâncă şi d´aceste bucate/ De care şi alte noroade s´au săturat/ şi tare mult s´au luminat” (…)

În fabulele sale ca şi în celelalte scrieri Ţichindeal întrebuinţează o limbă greoaie şi rudimentară, neinfluenţată de curentul Latinist, în schimb însă destul de curată pentru îneţelesul poporului. Autorul era pătruns de sentimente nobile naţionale şi făcea din aceste fabule, în care morala era foarte mare, discursuri patriotice, răspândind prin exemple ideia deşteptării şi civilizaţiunii Românilor, cât şi înfrăţirea lor. De aceia Eliade spune: Fabulele lui Ţichindeal pot fi pentru români, tablele legii aduse în pustie. În învăţăturile lui Ţichindeal se regăsesc pasagii interesante ca: „Mintea! Mărită naţie dacoromânească în Banat, în Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţara Ungurească; Mintea! Când te vei lumina cu învăţătura, (şi) cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă naţiune nu va fi pre pământ înaintea ta!”. În expunerea caracterelor din fabulele sale, Ţichindeal dă îndrumări ca un părinte, vorbeşte blând, adresându-se inimii şi minţii, mergând însă uneori până la satiră, prin care mustră pe cei neînţelegători. (…)». În satul Becicherecul-Mic, în 1932, s-a ridicat un monument în memoria lui Dimitrie Ţichindeal, amintit şi de Eminescu în versurile „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere/ Ţichindeal – gură de aur”.

Explicaţia o găsim în „Adevărul literar şi artistic” (1932): «Astăzi, epitetul dat de Eminescu ne pare exagerat, dar în vremea când Ţichindeal şi-a răspândit învăţăturile, dela amvon, de pe catedră şi prin scris, nimeni nu-l merita mai mult decât dânsul (…) Iniţiativa intelectualilor bănăţeni, care – la 115 ani după moartea lui – l-au comemorat pe marele dascăl Dimitrie Ţichindeal, e vrednică de laudă». Astăzi, în 2023 (la 205 ani de la trecerea în veşnicie!), cine mai ştie că acel monument a fost ridicat la iniţiativa tribunistului Sever Bocu, care-l admira necondiţionat pe înaintaşul care a avut curajul să afirme:

«…„Deşi el (clerul sîrbesc n.n.) oţel, şi eu voi fi cremene!” şi „ce n-aş îndrăzni eu pentru binele neamului meu!”».

În presa vremurilor, se regăsesc conexiuni între satul Ţichindeal (com. Nocrich – jud. Sibiu) şi Dimitrie Ţichindeal. Nu neglijăm faptul că şi comuna Becicherecu Mic (situată la 17 km de Timişoara) a avut denumirea de Ţichindeal (între 1920-1925)! În „Telegraful Român” (nr. 33-34 din 1 septembrie 1975), Elena-Ana Olea consemna o posibila origine dar şi decesul marelui preot cărturar, la 200 de ani de la naşterea acestuia: «Fiu al preotului Zaharia Ţichindeal şi al preotesei Elena, veniţi „de aiurea” (după unii din localitatea Ţichindeal, judeţul Sibiu), stabiliţi în comuna Pescăreţul Mic – azi Becicherecul Mic (…) La 19 august 1817 e în spitalul din Timişoara, după tradiţie otrăvit, apoi ucis cu securea. Datele ni-l arată: decedat la 20 ianuarie 1818. Locul înhumării nu se ştie precis unde este; tradiţia spune că ar fi fost îngropat lângă bisericuţa de atunci (lângă actuala biserică ortodoxă sîrbă), lucru normal pentru un preot ce prin tradiţie se îngropa lîngă biserică, iar după alţii a fost îngropat în cimitirul ortodox român». Ştiaţi că stema comunei Becicherecu Mic include, pe câmpul verde, un personaj în straie preoţeşti (ce ţine în mâna dreaptă o pană şi în stânga o carte deschisă) evocându-l pe Ţichindeal? Tot la 200 de ani de la naştere, în „Tribuna Sibiului” (nr. 5830), regretatul istoric sibian Mihai Racoviţan scria articolul „Unde s-a născut Dimitrie Ţichindeal?” plecând de la schiţa monografică a satului sibian, scrisă de un „Ţichindelean inimos, Lazăr Bordean”: «… există încă îndoieli în legătură cu locul naşterii fabulistului (…) înclinăm să credem că familia sa este originară din Ţichindeal, de unde s-a refugiat în Banat în speranţa unei vieţi mai omeneşti, într-o epocă în care românii transilvăneni cunoşteau cea mai cruntă stăpânire feudală. La acea dată sîrbilor din Banat li se acordase de către habsburgi un ansamblu de scutiri şi drepturi cuprinse sub numele de „privilegii ilirice” de care beneficiau în schimbul serviciilor militare. În regimentul iliric creat, şi deci şi în privilegiile ilirice, erau cuprinse şi satele româneşti din zonă. (…) Potrivit tradiţiei locale, întemeietorii satului, Ţichindeal, veche vatră românească, ar fi fost familiile Dragoman, Tatu, Aron, Hidu, etc, Dimitrie Ţichindeal fiind strănepot al Drago­manilor şi stabilindu-se în Banat şi-a luat numele satului – fapt îndeobşte cunoscut la români. Pe vremuri vatra satului era plină de bălţi cu trestie, astfel că gospodăriile erau situate pe dealurile din jur, unde şi astăzi există intravilane nelocuite. Unul din aceste intravilane a fost donat bisericii şi se crede că acolo ar fi locuit părinţii lui D. Ţichindeal, după cum susţineau bătrânii din sat.

Pe de altă parte se citează o strofă dintr-o poezie a lui D. Ţichindeal, căreia nu i-am putut verifica autenticitatea: „M-am născut în Cerneală şi m-am dus în Banat/ şi-am avut o socoteală s-ajung pînă la-mpărat”. Până în prezent ţichindelenii îşi numesc partea de jos a satului şi a hotarului „în Cerneală”». Monografia satului Ţichindeal nu s-a scris şi nu ştim să existe o monografie a comunei Becicherecu Mic (!?) De fapt, unde s-a născut Dimitrie Ţichindeal?

A fost cărturarul Dimitrie Ţichindeal „întemeietorul fericirii româneşti”?

(va urma)