2023-Anul A.C. Popovici (XLVIII): mitul „drăguţului de împărat”! – un bătrân ursuz, conservator şi suspicios? – un spirit violent, reacţionar şi autocratic! – între două „pietre de moară”?

La începutul sec. al XX-lea, imperiul austro-ungar era condus de dinastia habsburgilor, care avea o vechime de peste şase secole, perioada 1278 – 1918 reprezentând o „istorie unică în concernul european”. Istoricul dr. Vasile Crişan prezintă succint istoria acestui imperiu: «Împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, implicaţi în întreaga istorie europeană a evului mediu, Casa de Habsburg a dominat în mileniul recent încheiat destinele popoarelor din centrul şi sud-estul Europei. Urâţi sau adulaţi, stigmatizaţi de lunga ereditate sau transfiguraţi în legende, habsburgii au reprezentat, înainte de toate, o realitate istorică. Pe parcursul existenţei lor, şi-au asumat o seamă de „misiuni istorice” cu care au căutat să se identifice şi de pe urma cărora au ştiut să profite cu un remarcabil aplomb diplomatic. Stăvilirea expansiunii otomane spre centrul Europei şi, apoi, gestionarea moştenirii sale în sud-estul european, au reprezentat, în secolele XV-XIX, astfel de coordonate ale politicii externe habsburgice, pentru ca, spre amurgul său, Imperiul să-şi aroge rolul de protector al naţionalităţilor din arealul central – european în faţa tendinţelor panslaviste şi pangermane. Aripile vulturului bicefal s-au întins, treptat, şi asupra românilor, în contextul luptelor purtate cu Imperiul Otoman. La început a intrat în hotarele Imperiului Habsburgic Transilvania, cu părţile recucerite de la turci din Banat, care, prin Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, au constituit Principatul Transilvaniei ca nouă perlă la Coroana imperială a habsburgilor. Ulterior, apetitul lor expansiv s-a întins şi asupra Bucovinei (1775).

Din păcate pentru românii din principat, aceeaşi Diplomă Leopoldină consacra stările de lucruri moştenite: sistemul privilegiilor celor trei naţiuni politice (unguri, secui şi saşi) şi a celor patru religii recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană). Pentru românii ortodocşi – nimic nou sub soare. Poate puţină speranţă indusă de ofensiva catolicismului în fluxul european al contrareformei, care, acorda unele drepturi românilor care îmbrăţişau religia greco-catolică. Acest orizont de speranţă şi aşteptare al naţiunii române a constituit, pe întreg parcursul domniei habsburgilor, o monedă de schimb în balanţa raporturilor acestora cu nobilimea maghiară aşezată pe poziţii centrifuge. Reformele Mariei Tereza (1740-1780) şi cele ale fiului său, Iosif al II-lea (1780-1790), repede abandonate după moartea sa, au consolidat mitul „drăguţului de împărat” în sânul poporului român din monarhie. Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, „Suplex Libellus Valachorum”, sacrificiile de la 1848-1849, cu o mulţime de promisiuni neonorate sau amânate, au reprezentat, atât repere ale constituirii naţiunii române moderne, cât şi factori ai erodării treptate a încrederii românilor în Casa de Habsburg. Rolul habsburgilor în viaţa poporului român este încă o problemă istorică controversată şi departe de a fi analizată în profunzimea ei de către istoriografia românească.

Norii adunaţi asupra Imperiului dualist în ultimele sale decenii de existenţă şi patimile dezlănţuite în jurul ruinelor sale au condus la conotaţii preponderent negative ale istoriografiei ţărilor succesoare.

La data apariţiei „Statelor Unite ale Austriei-Mari (1906)”, Francisc Iosif, împăratul Austro-Ungariei, avea 75 de ani şi domnea peste popoarele sale din 1848. O domnie lungă, presărată de drame familiale, atentate, înfrângeri militare şi deziluzii. Viaţa l-a transformat într-un bătrân ursuz, conservator şi suspicios. La Curte a menţinut un ceremonial rigid, de sorginte spaniolă, opac la orice inovaţii şi încercări de modernizare. Aranjamentul dualist din 1867 era mândria domniei sale.

Alianţa Coroanei cu germanii din Austria şi cu maghiarii din răsăritul monarhiei i-au dat iluzia stabilităţii imperiului.

De la moartea lui Andrei Şaguna nici un fruntaş al naţiunii române nu a mai trecut pragul saloanelor imperiale de la Schönbrunn şi Hoffburg. Chiar şi impunătoarea delegaţie a memorandiştilor n-a putut să ajungă decât în antecamera împăratului. Vocile naţionalităţilor marginalizate de dualism erau estompate de sufocantul birocratism imperial, de muzica balurilor de la Curte şi de strălucirea paradelor militare ce întreţineau în anturajul împăratului iluziile de mare putere europeană.

Nu spre bătrânul împărat se îndreptau speranţele lui Aurel C. Popovici de a salva monarhia prin federalizare şi de a asigura naţiunii sale un cadru propice pentru emancipare şi prosperitate. Monarhului îi era teamă de nou, de inovaţii, Francisc Iosif respingea ideile. Îi lipsea încrederea în proprii săi supuşi. Nu făcea concesii nici din teamă nici din convingere. Moştenitorul tronului, credea Aurel C. Popovici, este omul chemat să-i pună în practică ideile. Acesta era arhiducele Franz Ferdinand (1863-1914). Ajunsese în această poziţie în ierarhia imperială după dispariţia prematură a lui Rudolf, unicul fiu al lui Franz Iosif, în cunoscuta tragedie de la Mayerling (30 ianuarie 1889) şi după moartea tatălui său, arhiducele Karl Ludwig, cauzată de o dizenterie contractată în timpul unui pelerinaj la Ierusalim (1896). Alexandru Vaida-Voevod a fost martorul nemijlocit al frământărilor lui Aurel C. Popovici legate de soarta monarhiei: „Cine şi cum să facă acţiunea de salvare?” – clama Popovici, continuând: „Toată nădejdea mea e, conform informaţiilor ce le am, că Francisc Ferdinand, nu numai că este singurul om care-şi dă seama de situaţia monarhiei, ci că îşi înţelege datoria şi misiunea de a încerca salvarea ei. Am informaţii precise. Ticălosul bătrân, egoistul acesta mărginit, cu dualismul lui, îşi va îngropa monarhia.

Ce mi-ar păsa dacă nu ar fi vorba de viitorul neamului nostru?! Dar Europa fără monarhia aceasta va fi tărâmul de lupte pentru predominare între slavi şi germani. Şi noi românii ne găsim între ei ca între două „pietre de moară”.

Regăsim în acest strigăt deznădăjduit, nu numai caracterul năvalnic al lui Aurel C.Popovici ci şi chintesenţa gândirii sale politice pe care o expunea, la cine voia să-l asculte, cu verva sa unică, cu temperamentul său vulcanic şi cu forţa irezistibilă a individualităţii sale copleşitoare” – îşi aminteşte Alexandru Vaida-Voevod. Cui îi încredinţa Aurel C. Popovici himerele sale? Personalitatea arhiducelui Franz Ferdinand apare, în perspectiva istoriei, deosebit de controversată chiar şi din relatările celor care l-au cunoscut nemijlocit. (…) Un alt apropiat al arhiducelui, contele Czernin, ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti până la intrarea României în război, recunoştea în memoriile sale: „E greu să-l caracterizezi pe arhiduce, scurt şi totuşi complet. Era mult mai complicat decât puteai crede dacă-l cunoşteai superficial. Nu era prost, dar nu era nici un spirit mare, nu era om cu concepţii largi; felul lui de inteligenţă se putea caracteriza mai curând prin cuvântul şiretenie (s.a.). Principalele neajunsuri ale caracterului principelui moştenitor erau, în concepţia lui Czernin, nesinceritatea şi neîncrederea în tot anturajul său.

Şi Vaida-Voevod ne-a lăsat o descriere a arhiducelui Franz Ferdinand, sub impresia primei audienţe pe care i-a acordat-o, la palatul Belvedere, în 28 februarie 1907: „Bărbat voinic, cu mişcări mlădioase, rezultatul vădit al unei educaţii fizice îngrijite, efectul căreia se imprimase fiecărui reflex şi mişcări. Mimica vie a feţei întovărăşea gesturile elegante, rotunde. Ochiul era de un albastru atât de deschis, încât plăcile fotografice nu puteau prinde acest mizeriu (amănunt – n.n.) … Când însă vorbea, stând faţă în faţă cu tine, aceşti ochi primeau o vioiciune deosebită”. Privindu-l cu simpatie, Alexandru Vaida- Voevod vedea în arhiduce imaginea lui Iosif al II-lea. Şi Vaida Voevod îi recunoaşte arhiducelui manifestările religioase exagerate, puse pe seama educaţiei în tradiţia catolică a familiei de Habsburg, inteligenţa mediocră şi caracterul duplicitar. Unii istorici l-au receptat drept un spirit violent, reacţionar şi autocratic, care detesta liberalismul şi democraţia. În tradiţia propriei familii a fost perceput drept un caracter ascuns, consecvent, spirit încăpăţânat şi independent».  (va urma) Marius HALMAGHI