Anca SÎRGHIE

    I. DE LA PROFESORAT LA POEZIE

Trăim bucuria unui debut editorial, cel al profesoarei-poete Adriana Dandu, care la 65 de ani își propune să selecteze cele mai frumoase versuri ale sale, intitulându-și Genealogia unui suspin. Poezii, volumul apărut la Editura Vatra veche din Tg. Mureș în 2023. Poeta l-a depășit pe Tudor Arghezi, care scria poezie din tinerețe, dar nu a adunat într-un volum versurile sale decât la 47 de ani, când a debutat editorial cu valoroasele sale Cuvinte potrivite. Pe Arghezi l-a depășit profesorul din Sătmar, Nae Antonescu, debutând editorial la 59 de ani, cu volumul Scriitori uitați (Editura Dacia, Cluj, 1980), mândru să o recunoască în corespondența pe care noi am purtat-o în anii 1976-1990. L-aș menționa aici și pe prof. univ. dr. Gh. Pavelescu (1915-2008), care după numeroase studii de folcloristică, magie populară, de etnomedicină și de istorie literară, târziu s-a decis să-și publice poeziile scrise în tinerețe, gest fără impact în critica literară, pentru că apariția acelui volumaș nu a modificat cu nimic încadrarea folcloristului, care nu a mai dobândit și atributul de poet. Cu Adriana Dandu lucrurile stau altfel. Spre a-i evalua gestul editorial târziu, trebuie să înțelegem cine este de fapt autoarea volumului Genealogia unui suspin.

Născută în 16 august 1958 la Sighișoara, Adriana Dandu este fiica lui Aurel și a Vioricăi Păculea. Tatăl a fost inginer agronom, directorul unei topitorii de in și cânepă din Dumbrăveni, jud. Sibiu, iar mama funcționară la o întreprindere din Sighișoara. Mama i-a inoculat dorința de lectură, transmițându-i pasiunea pentru cărți. De mic copil, Adriana a avut pasiunea cititului. După acumulări sumative, fetița a dorit să creeze, astfel că pe la 10 ani scria prima poezie dedicată mamei. La Tg. Mureș a făcut Liceul Pedagogic “Mihai Eminescu”, timp de 5 ani.

S-a înscris în Cenaclul “Liviu Rebreanu” al orașului, unde asculta pe Romulus Guga, Mihai Sin, Nicolae Băciuț, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, citind din creațiile lor. Din anul II a fost remarcată de profesoara emerită de literatura română Cornelia Sticlaru, care i-a inoculat dragostea pentru cuvânt și un fundament solid pentru poezia lumii, din care le citea elevilor ei în clasă. Era o profesoară fascinată de codarea metaforelor în poezie. De aceea, în ore speciale făcea aplicații de decodare pentru elevii ei. În acest cadru, Adriana și-a dezvoltat simțul estetic. Astăzi, ea recunoaște contribuția covârșitoare a acelei profesoare, căci “Un fișier mental păstrat de la doamna dirigintă a fost materializat apoi în scrisul versurilor mele”, după cum va mărturisi autoarea. Amintirile curg încărcate de emoție. Adriana avea abonament obligatoriu la Teatrul Național și la Filarmonică, unde elevii Pedagogicului, viitori profesori pentru școli primare și pentru preșcolari, urmăreau concerte-lecție, când muzicienii din Tg. Mureș le explicau partitura piesei executate, descifrându-le muzica simfonică. La cinema, liceenii vizionau filme, asistând la dezbateri cu regizori, actori și scenografi implicați. Astfel, Adriana și-a format o bază estetică temeinică în cei 5 ani de liceu. “Am intrat în literatură cu cunoștințe solide de teorie literară.”, s-a confesat autoarea.

Adriana a predat, ca titulară, prin ordin guvernamental, la Școala generală nr. 6 din Sighișoara, iar după Revoluția din 1989, a fost transferată la Gimnaziul de stat „Aurel Mosora”, unde a activat până la pensionare, având gr. I luat cu nota 10, cu tema Valorificarea urmelor istorice prezente în cetatea medievală a Sighișoarei, ea fiind îndrumată de prof.univ.dr. în istorie Vasile Dobrescu de la Universitatea „Petru Maior”. Are la activ 40 de ani de profesorat, dar și de activitate psihologică, după atestarea primită la cursul prof.univ. de matematică Florin Colceag, cunoscut pentru felul cum s-a ocupat de copiii supradotați. El a adus cele mai multe diplome și medalii olimpice în țara noastră. Firea deschisă și pasională, ce o caracterizează și în prezent, ne asigură că în fața elevilor ei a dovedit harul de a le pune creionul în mână, ajutându-i să pătrundă în lumea fermecată a slovelor. De la acel dialog, zeci de generații pe care le-a format au înțeles frumusețea limbii române și s-au apropiat de făuritorii cuvântului măiestrit, înțelegând să respecte valorile neamului nostru. Așezată în tiparul versurilor, truda ei didactică dă roade neprețuite, căci “Lumi reale toarnă-n palme/ unor îngeri școlărei,/ ce și-au rupt din aripi pene,/ ca să-i scrie numai ei….Și privind în urma lor/ simte dâra de scântei,/ fiecare-având în vene/ câte-un strop din viața ei.”( Învățătoarea)

Când avea 48 de ani și ca profesoară se afla în plin apogeu, Adriana Dandu a debutat cu poezii în ziarul din Tg. Mureș „Cuvântul liber”, la rubrica Univers cultural susținută de Nicolae Băciuț, prin 2006. A participat la festivaluri și concursuri de literatură, organizate în Transilvania. Astfel este Festivalul de poezie religioasă CREDO, de la Reghin, inițiat de Nicolae Băciut, “Prima iubire”, alt festival de la Reghin, animat de Sorina Bloj, apoi Festivalul „Ultima iubire”, Festivalul de poezie “Romulus Guga”, Festivalul internațional de poezie “Lucian Blaga” de la Sebes, organizat de prof. univ. dr. Eugen Nistor, sau Festivalul internațional din Albești, Tg Mureș. A fost invitată la emisiuni de cultură, a dat interviuri la RadioSon din Sighișoara, TV Nova din Mediaș. A publicat la revista de cultură “Boema” din Iași, patronată de Petru Rău.

A primit diplome, a fost răsplătită cu 20 premii luate după jurizarea la scenă deschisă a unor comisii cu 7-8 personalități. A fost selectată pentru antologia a trei sighisorence -Ana Munteanu Drăghici, Adriana Dandu și Gabriela Costescu, volumul intitulându-se Ofrande inocente, 2006, el fiind lansat într-o biserică, cu prezentarea protopopului Dan 0vidiu. Versurile ei sunt prezente în alte 5 antologii, printre care Spuză de stele, a poeților care au făcut parte din Cenaclul “N. D. Cocea” din Sighișoara, Parfumul clipei, cu poeții unui cenaclu din Tg. Mureș. Cea mai spectaculoasă izbândă a fost selectarea versurilor ei de către George Târziu și de poeta Silvana Tcacenco- Apostolatul unui secol stingher. Volumul cu 12 poete, printre care Liliana Popa, Eveline Croitoru, Doina Bezea, Adriana Dandu, a fost lansat la Târgul Gaudeamus din București, în 1 iunie 2019.

…………………………………………….

II. OGLINDA FIINȚEI ÎN POEZIA ADRIANEI DANDU

Evenimentul editorial al lansării volumului Genealogia unui suspin, (Editura Vatra veche, Tg. Mureș, 2023) la Sibiu, orașul unde Adriana Dandu trăiește în prezent, ne pune în fața unei meditații existențiale, metaforizate ingenios. Ca urmașă a poetei Sapho, autoarea noului volum se dovedește a fi o cântăreață a iubirii, sentimentul cel mai intens cântat în literatura lumii. De aici și dificultatea de a scrie la început de secol al XXI-lea versuri de dragoste, cu riscul evident de a nu aduce nimic nou în literatura domeniului. Nora Iuga opina: ”Omul modern crede că menirea poetului e aceea de a cânta cât mai tare și, pe cât posibil, în slujba cuiva: pacifist, feminist, activist, suprarealist sau orice altceva! Dar adevăratul Poet nu poate fi decât “străina voce” care nu-și întrerupe în urechea lui “străina zicere”. Adriana Dandu nu așterne pe hârtie ceea ce-i dictează “străina voce”, ci ceea ce simte sufletul ei: “când iubesc, iubirea-i felul meu de-a fi.//Sunt femeia care ți-a pus la ferestre/boreale tandre și în suflet semne./ca să știi, iubite, că trăiesc aievea/ cerul din privire, rana din poeme!” (Călătorind pe pietre, am învățat ce-i zborul) De aici sugestia cuvântului “genealogia”, din titlul volumului, care ne coboară în timp spre începuturile cuvântului ce exprimă sentimentele poetei. Dacă forma materială a simțirii este “suspinul”, autoarea anunță prin titlul ales o poezie în registru elegiac, acea “rană din poeme” sau “tânguire de hrisov rănit”.(Muzeul de ceară)

Într-o antologie de autor ca aceasta se găsesc selectate versuri de pe tot traseul evoluției poetice a autoarei. Prima poezie, intitulată Eu sunt femeia ce-a ctitorit copii, este desprinsă din experiența didactică a autoarei, văzută ca nobilă jertfă, așa cum aceasta este întruchipată prin legendara Ana a lui Manole. Tensiunea mărturisirii crește de la o strofă la alta spre concluzia finală: “Nici-o Ană nu mă poate-ntrece,/ ea a jertfit o singură iubire,/eu sunt femeia ce-a ctitorit copii,/și fiecare este câte-o mănăstire.” Este adevărat că la femeia jertfei creatoare, poeta sighișoreană se întoarce în Celei mai sfinte Ane, cu un sentiment de o deplină evlavie. Dar la începutul volumului descoperim o artă poetică profesională, de dascăl pasionat. Desigur că de-a lungul acestei antologii de autor există și alte confesiuni poetice inedite. Adriana Dandu trăiește într-un „anotimp fierbinte” al efortului de ocnaș specific muncii poetice, săvârșit în “Ocnele de cazne/ale-ngropatelor cuvinte!”. Nu am citit versuri mai inspirate dedicate trudei poetice ca cele scrise de Adriana Dandu:”Gropari febrili ai miezului de noapte,/ culegători de rouă ai zorilor de zi,/ tălmăcitori sisifici ai unui cod de șoapte,/ ei restaurează lumea pe schele argintii”. ( Raftul cu poeți ) O întreagă poezie este închinată poetului Răzvan Ducan, iar titlul ales spre a-și exprima admirația față de el este edificator, Poetul este turlă de cetate. Adrian Păunescu stăruie cu o nestinsă prețuire în admirația autoarei, care a asistat la judecarea postumă a poetului: “N-a fost loc în rana grea/ cuie să ți se mai lege,/ dar până și moartea ta,/ din viață nu te mai șterge.”(„La adio”, nu! ) Ideea se reia în Lacrimă de adevăr. In memoriam-Adrian Păunescu. Pe ea însăși, travaliul poetic o face de nerecunoscut: ”Mă mai auzi, mă mai cunoști/ cu buze negre de cuvinte,/ din râul vânăt de noroi,/ mă mai recunoști, iubite?” Versurile intitulate Solilocvii cuprind simbolice semne ale lumii scrisului precum “hergheliile de mânze-aldine”, “degete de alabastru,/arse-n polenul de lumină” sau „nervura penei arse”. Creația prin cuvânt scris este un act sacru, săvârșit în “ora arderii supreme”, spre care ea își cheamă zeul “de-a pururi ne-ntrupat ,/ când ochii-mi picură poeme/ și galaxii de litere îmi bat/ în carnea crâncen zămislindă/ pe Calea robilor proscriși, /ce au în sânge veșnica osândă/ de-a scrijeli în stâncă, neînvinși.” ( Vino la ora arderii supreme!) Ca o divinitate a scrisului, el, zeul în care poeta crede, are capacitatea de a-i tălmăci visele, dar mai ales poate deveni “tatăl cuvintelor divine”. Este un demiurgism pe care numai el i-l transmite poetei printr-un gest ce antrenează cosmosul cu “tainice abise”, ca “semințe de luceferi să presari în mine!”. Harul poetic se manifestă, așadar, printr-un travaliu nesfârșit, manifestat “secundă de secundă” spre străfulgerarea, prin care “i-am luat lumină/ și am aprins cuvinte./Și pasărea luminii/ a izbucnit în zboruri/ și în fântâni adânci de apă vie,/ cu aripa-i de foc,/ vâslind pe bolți de vise,/ aproape m-a atins c-o veșnicie.” (Pasărea luminii ) În Stază, Adriana Dandu adastă “pe malul poeziei mele”, ca să audă chemarea zeilor. Ea cochetează cu eternitatea, pe care harul zămislirii poetice i-o asigură, căci i-am auzit pe zei chemându-mă pe stânci,/ și dacă-ar fi să mor în fiecare zi,/ tot aș învia o dată pân-atunci!”. Locul zeilor îl ia Dumnezeu, care îi hărăzește soartă de zămislitor al slovei: ”Dă-mi, Doamne, locul cel mai sfânt/ al Iubirii celei sfinte,/ din care sufletu-mi să-mi ardă/ o flamură fierbinte!/Și-atunci, Cel Bun m-a coborât/aici, între cuvinte…”(Visul).

O poezie a feminității active, manifeste și a copilăriei nostalgic retrăite, a făcliilor de lumină, ca motiv ce traversează întregul tom: “Fie această ninsoare divină/ roată de raze, lumină-n lumină” (Zodii solare) sau “până la țipăt mă doare lumina” (Sunt…) Există în poezia Adrianei Dandu o atracție a depărtărilor cu “țărmul altei zări”, spre care ea este gata să pornească, drept care poeta rostește chemarea “Înhamă-ți cerbii, Viață, la sania plecării”. Poeta creează o lirică a meditației existențiale, ca în Ochi greu de ore ne-ntâmplate, unde privirea genuină o ajută să țintească “secunda germinând eternitate,/ felinar cu care însuși Dumnezeu/ îmi ridică pleoapa peste moarte.” Departe de dramatica zbatere argheziană, Adriana Dandu crede profund și se simte protejată de Pantocrator încă din primii ani ai existenței sale, fiind fericită să-i retrăiască: „Învârte, Doamne, roata înapoi/ și-oprește-o la un fir de iasomie,/ în țara primăverii ce-nflorea/ la geamul meu numit “Copilărie”.// Deschide-mi, Doamne, porțile de timp/ să mă întorc pe strada maiestoasă,/ pavată cu crâmpeie de azur/ pe care îngeri blonzi treceau spre casă.”( La geamul meu numit copilărie). Cu inima ei caldă, poeta vrea să topească zidurile de zăpadă ale iernii, care o baricadează “sub clopotele de ninsori”. În Zăpezile de altădată, din caierul de minuni ale iernii, anotimpul care o fascinează în mod cu totul deosebit, se desprinde cea mai tainică amintire a copilăriei sale, visul de-a avea o păpușică și o sanie în ani ai sărăciei dureroase, “când ningea pe ulicioara mirosind a cozonac/ de trăsneau a mirodenii toate țiglele pe casă,/mă lăsam să cad cu fața în zăpada cea pufoasă, /fiindcă-n ziua aceea sfântă erau eu cea mai frumoasă.”

În versurile volumului ei de debut, dragostea revine cu puterea unui laitmotiv. O schiță de ars amandi trasează Adriana Dandu în versurile intitulate Iubirea, unde puterea sugestiei se concentrează în forme verbale ca “fulger/ce-aprinde scânteia”, te mângâie”, „smulge-ți din rană..”, “și-ntinde-ți brațele”, „așeaz-o în cuibul inimii”, „animă-ți sufletul,” „..și-mbracă-l în straie de lumină”, „Nu împietri în această enigmă”, căci” IUBIREA eternă, din cer, te veghează!” Tonul liric se metamorfozează în versurile intitulate Rugă, unde implorarea lui Dumnezeu duce spre tămăduirea sufletului prin iubire, sentimentul “care topește/ ghețarul minciunii, uitării,/ și pune pe umerii inimii mele/ mantia de-argint a iertării.” Cel mai frecvent apelativ este cel al bărbatului de care este îndrăgostită poeta, el devenind “iubitul meu de abur viu și foșnitor” în poezia Lebăda din sânge sau “domnul meu din necuvinte,/tatăl nenăscuților mei fii”(Paradoxuri). Poeta îndemnă la “curajul/ de-a crede-n iubire” ( Ritmul secundei ).

Finalul acestui volum de debut aduce și câteva titluri de poezie patriotică, precum Ion de România, Numele meu e România și Flamură de Românie, în care demonstrația autoarei este la fel de convingătoare, ca în eroticonul ei sau în definirea eului poetic, că posibilitățile temelor lirice sunt departe de a se fi epuizat. Izbânda acestei antologii de versuri provine nu din alegerea unor motive tematice, de mult timp clasicizate, ci din noutatea registrului artistic.

Versurile scrise limpede, cu rimă firească, deloc încorsetantă și cu punctuația nestricată de experimente postmoderniste, se citesc cu plăcerea de-a descoperi neașteptate frumuseți sub raport artistic. Există o ușurință cu care poeta creează imagini inedite prin felul cum raportează biologia propriei fapturi, ca receptor-pivot, la ecranul cosmic sau la cel fantastic:”…delirul iernii-n aortă mă strânge/ și trec năluciri de îngeri călări/ prin cercuri de carne și sânge.”(Ziduri de zăpadă) Adriana Dandu gândește metaforic, lucru tot mai rar în poezia contemporană, care cultivă banalul și pornografia, cu egală nonșalanță și în speranța de a aduce noul. Ca ingeniozitate artistică, metafore precum: “clipele-mirese”, „rănile sfințite-n curcubeu”, “iriși de rouă“, ”gâtul unui munte de zăpadă”, “smalțul lacrimei din stea”, „pădurea de vise”, „rana neplânselor frunze”, „clopote de ploi”, „cămășile zării”, “nebuna herghelie-a toamnei”, “Siberii de carne și sânge”, “elitre aurii de vise”, “biciul de ploi”, „trup de curcubeu”, „copil din flori de poezie”, acesta fiind titlul uneia dintre cele mai inspirate poezii ale volumului, întâmpină cititorul la fiecare pagină.

Ca inovație lexicală, neologisme precum “muguri de sirotonină”, “globule ruginii”, “cordul lui deschis” etc. șochează, înainte de a fi acceptate ca experiment poetic. Mai puțin inspirate ni se par titluri ca Cercuri evazive, din pricina contrastului semantic, sau Bună seara, prieteni!, prin inconsecvență, în fapt adresarea vizând numai pe iubitul ei, dar nu și pe alți apropiați. Ca perfecționistă, cum o simțim pe Adriana Dandu, sugestiile sperăm să-i folosească. Bucuria lecturii primului ei volum dorim să-i fie îndemn, pentru a continua, căci forța ei imagistică este cel mai bun semn că cea dintâi carte a sa nu va rămâne și singura.