2023-Anul A.C. Popovici (XLVII): Critica culturei fără idealuri! – ce ne ajută deşteptăciunea? Trebuie să creştem caractere! – educaţia sufletească a elevilor! – cât studiu, cât zbucium?

Istoricul, dr. Vasile Crişan prezintă în lucrarea „Aurel C. Popovici (1863-1917)” şi activitatea de profesor şi pedagog. Reproducem selectiv, din lucrare: «Intelectualii ardeleni care îşi căutau rosturile în Ţara Românească şi Moldova, apoi, după Unirea de la 1859, în România, erau deosebit de apreciaţi ca dascăli. În mare măsură, nașterea şi consolidarea învăţământului românesc în Vechiul Regat este opera unor învăţaţi ardeleni. Gheorghe Lazăr, Aaron Florian, Vasile Aron, Gheorghe Ardeleanu, Ion Maiorescu, Nicolae Bălăşescu, Iosif Genilie, Constantin Leca, August Treboniu Laurian, Radu Tempea, Gavril Muntean, Ion Codru-Drăguşanu, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu – Ilarian, ş.a. au consolidat renumele profesorilor ardeleni prin seriozitate, profesionalism şi patriotism profund. Erau purtătorii unui eşantion de valori europene şi de naţionalism, atât de necesare culturii româneşti în secolul al XIX-lea. Pe urmele lor a călcat şi Aurel C. Popovici atunci când a luat hotărârea de a se stabili în Regatul României. Încă din vremea studenţiei la Viena şi Graz, Aurel C. Popovici a manifestat un mare interes pentru studiile social-politice şi pedagogice. Din corespondenţa sa de pe vremea redactării Replicei răzbate ideea că a continuat studiile de medicină mai mult la stăruinţele soţiei decât din pasiune. Marele său interes era cantonat în zona politicului şi, implicit, a luptelor naţionale din monarhia dualistă. Credinţa lui Popovici era aceea că pentru emanciparea poporului său era nevoie de caractere puternice care să-l lumineze şi să-l conducă. „Ce ne ajută deşteptăciunea? Trebuie să creştem caractere” repeta mereu „strigătul în pustiu”, nota Alexandru Vaida-Voevod în memoriile sale.

Din această credinţă s-a nutrit preocuparea lui Popovici pentru educaţie şi pentru fundamentarea rolului ei în afirmarea principiului naţional. (…) Aurel C. Popovici investeşte dascălul cu o seamă de calităţi şi responsabilităţi educaţionale pe care, însă, nu mulţi le posedă, constata Aurel C. Popovici sub influenţa spiritului critic maiorescian. Exigenţa pe care o pretinde şcolii şi dascălilor şi-o va impune sieşi atunci când va îmbrăţişa această profesiune. Până atunci, tânărul Popovici va studia cu râvna ce îl caracteriza o vastă literatură filozofică, politică şi pedagogică. Leibnitz, Rosseau, Pestalozzi, Condorcet, H. St. Chamberlain, Kant, Gobineau, I.G. Springer, Otto Ammon, Fr. W. Förster, L. Gurlitt se numără printre autorii citaţi de Aurel C. Popovici în studiile sale dedicate educaţiei. În eterna dilemă a pedagogiei legată de raporturile între instrucţie şi educaţie, Aurel C. Popovici se situează de partea celor ce considerau că menirea principală a şcolii şi a societăţii este cea de a crea şi de a forma caractere. De cariera tinerilor se pot îngriji foarte bine ei înşişi sau şcolile private.

Statul, însă, are datoria de a urmări anumite idealuri pe care să le sădească în sufletul tinerilor: „Pentru stat, lucrul de căpetenie şi care ar trebui să primeze orice altă consideraţie, este: a-şi creşte generaţii întregi de cetăţeni cu unitate morală, oameni încălziţi de aceleaşi idealuri, de aceleaşi aspiraţii naţionale; caractere puternice dar legate între sine printr-o coesiune superioară în vederea asigurării şi înălţării ţărei şi a neamului lor” – afirma Aurel C. Popovici, concluzionând: „În orice caz, educaţia sufletească a elevilor trebuie să devină preocupaţia principală a profesorilor”.

Pornind de la aceste considerente, Popovici îşi îndreaptă preferinţele spre Fr. W. Förster, pedagog din Zürich, a cărui operă o recomandă călduros tuturor membrilor corpului didactic din vremea sa, chiar datorită accentului pe care acesta îl pune pe educaţia morală a elevilor. Experienţa pedagogică câştigată în anii petrecuţi în şcolile româneşti, altoită pe solidele lecturi din domeniul educaţiei şi culturii va fi sintetizată de Aurel C. Popovici în mai multe eseuri, parte din ele publicate în volumul „Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne” publicat la Editura „Minerva” în 1910.

Ele sunt grupate de autor în partea a doua a cărţii sub genericul „Critica culturei fără idealuri”. (…)

În concluzie, un învăţământ centrat pe principiile educaţiei morale şi naţionale, cu un corp didactic exigent, instruit şi însufleţit pe aceleaşi înalte idealuri reprezintă temelia concepţiilor pedagogice ale lui Aurel C. Popovici. Aceste postulate au fost liniile directoare ale activităţii sale de dascăl. „Cât studiu, cât zbucium sufletesc, ce tărie de caracter a desfăşurat Aurel C. Popovici şi câte greutăţi materiale nu a trebuit să învingă în timpul refugiului său la Bucureşti” nota Alexandru Vaida-Voevod în memoriile sale. Proiectul Institutului de Arte Grafice „Minerva” i-a consumat resursele financiare rămase după procesul Replicei. Prin urmare se vede nevoit să apeleze la sprijinul mentorului şi prietenului său Nicu Filipescu, ministru de război în guvernul conservator condus de D.A: Sturdza (31 martie/12 aprilie 1899). Timp de peste doisprezece ani, Aurel C. Popovici va preda limba germană şi igiena la Seminarul „Nifon” şi la Şcoala de război din Bucureşti. Acelaşi Alexandru Vaida-Voevod consemna cu maliţiozitate că nu ştie cât au învăţat tinerii ofiţeri din limba lui Kant, dar este convins că au avut de învăţat înalte sentimente patriotice din discursul avântat al lui Aurel C. Popovici. La insistenţele aceluiaşi Popovici, Nicu Filipescu a înfiinţat organizaţia „Micii Dorobanţi”, cu scopul trezirii sentimentului de solidaritate naţională în rândul tinerelor generaţii, un proiect care a eşuat în curând, precum şi Liceul militar de la Mânăstirea Dealului, care s-a dovedit un proiect de succes datorită tenacităţii lui Nicu Filipescu şi a urmaşilor săi de la Ministerul de Război. În anul şcolar 1900-1901 îl regăsim pe Aurel C. Popovici profesor la liceul din Bitolia, de unde trimite ministrului de atunci al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, un amplu memoriu privind starea precară a şcolilor româneşti din Macedonia, finanţate de statul român.

Dar urma cea mai însemnată lăsată de Aurel C. Popovici în învăţământul românesc este cea de autor de manuale şcolare, activitate care a rămas neconsemnată de biografii săi. Practic, în toate şcolile secundare din România, începând din anii 1900-1901, limba germană se studia după manuale scrise de Aurel C. Popovici, singur sau în colaborare cu N.R. Colceag şi G. Bogdan – Duică. Ele se adresau elevilor, începând din clasa a II-a secundară şi până la cei din clasa a VIII-a.

Temeinicia întocmirii lor le-a asigurat numeroase reeditări şi după dispariţia prematură a autorului lor. (…) În primele zile şi săptămâni ale şederii în România, Aurel C. Popovici a traversat o perioadă de intense sbuciumări sufleteşti legate de viitorul său şi al familiei sale. Rămâne pilduitoare mărturisirea publică de la începutul lunii decembrie 1893, când îţi anunţa hotărârea de a rămâne în exilul autoimpus şi a persevera pe calea luptei pentru propăşirea naţiunii sale. În cele două decenii petrecute în România, Aurel C. Popovici a confirmat pe deplin acele afirmaţii. Firea şi convingerile nu l-au putut determina să se menţină în postura de spectator al scenei politice din patria pe care a părăsit-o. Aurel C. Popovici a reprezentat în toată această perioadă o veritabilă cutie de rezonanţă a frământărilor politice din sânul mişcării naţionale a românilor din monarhia austro-ungară.

A simţit nevoia să-şi exprime părerile, adesea cu vehemenţă, atât în chestiunile interne ale Partidului Naţional, cât şi în cele legate de raporturile acestuia cu guvernele ungureşti sau cu Curtea de la Viena. În aceeaşi măsură, exilul bucureştean a însemnat pentru A.C. Popovici perioada deplinei maturităţi intelectuale. Acum şi aici îşi cristalizează ideologia naţională şi federalistă, concretizată în „Principiul de naţionalitate” (1894), „Cestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţionării sale în Ungaria” (1894) sau „Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei-Mari” (1906), carte ce i-a adus o adevărată notorietate europeană. Deşi a îmbrăţişat cariera pedagogică din necesitate, seriozitatea şi caracterul înclinat spre ordine şi creativitate i-au adus elogiul contemporanilor în vreme ce manualele sale de limbă germană au supravieţuit mulţi ani după dispariţia autorului lor. Doctrina sa conservatoare şi naţionalistă, precum şi ralierea la mişcarea sămănătoristă se petrec, de asemenea, sub impulsul realităţilor culturale din România. Tot aici a încercat Aurel C. Popovici să-şi astâmpere pasiunea pentru ziaristică, vizibilă încă din tinereţe. Succesul nu i-a surâs însă. „România Jună” a avut o viaţă scurtă, iar proiectul Institutului de Arte Grafice „Minerva” a fost nevoit să-l abandoneze din lipsa resurselor financiare.

Plecarea lui Aurel C. Popovici din România nu s-a datorat nici greutăţilor materiale, nici unor aprehensiuni de ordin spiritual. Stabilirea sa în capitala monarhiei austro-ungare – Viena – se leagă de speranţa înfăptuirii marelui său proiect federalist: Statele Unite ale Austriei Mari». (va urma)