Odihnește, mănâncă, bea, veselește-te… (Luca 12.16-21)

Suntem în rampa de urcare spre postire. Abia ce au trecut câteva zile din Postul Așteptării Nașterii Domnului și fiecare moment de derută trebuie îndreptat cu liniște și în liniște. De aceea cred că Biserica, prin oamenii ei sfinți, a ales ca în prima duminică din postul acesta să ne fie oferită tot o pildă a Mântuitorului. Aceea numită a bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12.16-21). Ea vine să completeze fericit cele dintâi versete ale acestui capitol evanghelic, acelea în care sunt lămurite comportamentele cotidiene în vederea dobândirii Duhului Sfânt, Cel Care ne poartă în Împărăția cerurilor. Priviți și citiți atent versetele capitolului acestuia – Luca 12. 1-5- și veți înțelege că Evanghelia nu ne este oferită ca o fotografie la minutul acela al vieții oamenilor ci ca un cod de procedură duhovnicească valabil nu doar pe timp îndelungat ci pe veșnicie. Cu alte cuvinte taina feririi de fățărnicie, ieșirea din șovăială în mărturisire ori cultivarea iertării nu sunt parametrii unei vieți frumoase doar atunci și acolo ci sunt semne ale asumării vieții în Hristos pentru fiecare dintre aceia care vor să-și lege de Hristo existența și exigența acestei existențe.

Pilda vine astfel rostită în contextul unei „educări” duhovnicești care să ofere limite exigente vieții cotidiene, dovedindu-ne, astfel, la ce anume se referă postirea. Unii o reduc doar la a nu mânca și a nu bea dar se vădește că dușmanul postirii nu este mâncarea ori băutura ci lenea duhovnicească, comoditatea și trădarea din comoditate a mărturisirii. Iar ultima treaptă de deschidere a pildei bogatului acestuia este cerința intempestivă a unui dintre oamenii prezenți la cuvântul lui Iisus Hristos. Să intervină Dumnezeu-Omul ca fratele său să împartă moștenirea. (Luca 12.13). Domnul refuză cu glas ideea unui simplu cărturar și om al legii de a face dreptate după legile omenești și aduce aminte oamenilor că lăcomia este aceea care le pierde omenia. Nu altfel astăzi.

Cu alte cuvinte cu mult înainte de a rosti pilda Domnul Hristos o explică. Sunt exigente cuvintele și cerințele Lui? Fără îndoială. Dar și realiste, mai aproape de adevăr decât toate sfaturile de coaching pe care astăzi le vânăm flămânzi de o viață senzațional de …anostă. Ce spune Hristos leagă sufletul nostru de valori adevărate ale vieții: curăția adevărului în care trăim, mărturisirea curajoasă a adevărului, depărtarea de ispititor, creșterea cunoașterii modului în care Dumnezeu ne ține partea. Ne și atenționează că lepădarea de El este cu revers în veșnicie dar nu o face pentru a ne înspăimânta ci pentru a ne responsabiliza dinaintea Jertfei prin care El mântuie lumea.

Pilda e simplă. Unui bogat îi rodește din belșug țarina. Nu e nimic special în această rodire. Dar e limpede că această rodire îl provoacă pe bogat la modificări manageriale- cum am spune astăzi. Ideea lui e simplă și nu lipsită de sens. Dărâmă depozitele pe care le are pentru că nu mai are unde adăposti belșugul și se hotărăște să le mărească, să le lărgească. Și speră să adăpostească acolo tot grâul și bunurile pe care le are. Nu puține, desigur. Ori ceea ce strică imaginea gospodarului este porunca pe care și-o dă sieși: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani: odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.” (Luca 12.19). Aplică o formulă de fericire care circulă foarte des până în ziua de astăzi. Dacă întrebi pe câte un „strângător” de bogăție ce face cu ea nu diferă cu mult răspunsul: odihnă, mâncare, băutură și veselie. Nu că ele ar fi rele în sine dar vizibil nu poate fi construită o viață cu suflet din astfel de valori ale trupului. Bogatul uită ceea ce uităm și noi foarte des. Nu suntem numai trup. Iar când te adresezi sufletului nu o faci numai cu lucruri materiale. O să-mi spuneți că odihna, așa cum este ea enumerată în text, pare o adresare către suflet mai mult decât către trup. Iar am să vă spun să nu confundați lenea dată de plinătatea bogăției cu odihna. Priviți în jur și încercați să vedeți câte biblioteci ratate din lene zac la marginea marilor imperii financiare în care rodul bogat e născut din exploatarea omului iar nu din belșugul inteligent oferit de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu dă în exces pentru a neliniști bucuria. Priviți în jur și veți vedea câtă neliniște cuprinde pe cei care „fac banii”. O derută permanentă, o îndoială perpetuă. Ei nu mai știu niciodată dacă le întinzi mâna din prietenie sau fiindcă ai un interes, dese ori nemărturisit, în raport cu banii lor. Iar când se identifică numai cu ceea ce ei numesc câștig e chiar greu. Fiecare pierdere e prilej de tunete și fulgere către cei care-i produc de fapt siguranța aceasta nesigură.

Răspunsul lui Dumnezeu vine prompt în pildă și, dese ori, și în viețile noastre: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12.20). pentru că este o ordine logică în viață: apariția morții. Deloc surprinzătoare, mereu dătătoare de sens vieții. E ciudat cum bogăția nu ne scapă de moarte. Sigur, în cazul unor boli care necesită suport financiar extrem pentru vindecare vedem cum bogăția ajută până la un punct. Oricât ne-am agita este un punct de la care nimic, dar absolut nimic din facerea mâinilor noastre nu ne urmează. De aceea cred că grija mare a Domnului Hristos în pilda aceasta nu este să ne spună să nu mâncăm și să nu bem ci să nu confundăm planul sufletesc cu acela material, cu cel trupesc. Agitația din jur este pentru trup, până la o vreme. Remarcați însă că odată ajunși în pragul morții toți ne vorbesc în șoaptă, ne mângâie și ne încurajează. Știu și ei iar noi aflăm în chip direct că viața așa, cu jitnițe și bogății, se oprește în pragul morții. Doar că trebuie să ne reamintim. Să ne reamintim că îmbogățirea în Dumnezeu- despre care vorbește versetul final al pildei Domnului Hristos (Luca 12. 21)- ține de sărăcirea noastră de ifosele și vulgaritățile trecerii noastre prin viață, uneori prin vieți, atunci când alături de noi sunt implicați cei dragi. Moartea nu este așezată aici ca o amenințare ci ca un remediu la uitarea finalității vieții. Când uităm că veșnicia nu e prinsă în cuiele unui bine trecător ea se depărtează și ne devine chin nu împlinire. Ne-ar fi fost simpatic bogatul acesta entuziast dacă nu ne-ar fi dovedit cât de mult invidiem ceea ce nu cunoaștem și cât de tare ne sperie ceea ce știm dar nu împlinim. Poate că postirea este și un astfel de moment de lucidizare a cerințelor noastre către noi înșine. Pe cale și în așteptarea Betleemului  nu avem voie să uităm că suntem trecători. Dese ori grăbiți, foarte grăbiți, prin viața jitnițelor, odihnei, băuturii și mâncării. Iar sufletul este singurul care ne reprezintă dinaintea Judecătorului. Grijă așadar la el, fratele de preț al trupului!