În ţara chiorilor, orbul este clarvăzător

Se întâmplă. Ne prostim şi repetăm ceea ce nu ne convine, sau ce ne convine nu este neapărat de acceptat. Se poate şi invers, nici prea bine, nici cu răutate înverşunată, din moment ce inconsecvenţa memoriei se dospeşte în amintiri difuze, aproape fără siluetă desluşită. Despre amintirile în timp real nu avem amintiri. Şi nici nu avem trebuinţă, şi nici nu cred că ceea ce se întâmplă e doar o prefigurare a neputinţelor, ca o amintire înlocuitoare a memoriei. Întâmplător şi, câteodată, memoria este profeţia uitării, prin repetiţie. 
M-am săturat să privesc în orb, în timp ce se confirmă viciul de interpretare prin răutate, ca o stare de "mentenanţă" a logicii aplicate, devenită casus belli- prin comprimarea stării de război indescifrabil şi indiferent, şi obositor, şi fără orchestraţia chiorilor pe tema infinitului invizibil. M-au săturat îndeajuns, de parcă m-am îndestulat, la nesfârşit, cu privirea lipicioasă a unui timbru fiscal aplicat pe dreptul de a purta dioptrii desprinse de pe lentilele de tablă. 
Asta e, din moment ce aşa privim. Adică, nu ne priveşte ceea ce nu putem desluşi. Se poate improviza, prin reinterpretare, între cele două sensuri ale moralei (de aproape şi de la depărtare), suprapusă uitării, şi de ce nu s-ar instituţionaliza uitătura în gol? Nu întreb. E o afirmaţie prin vizualizarea extinderii infinitului întunecat, între plus şi minus. 
***
Se poate presupune că ne protejăm privirea prin dietă personalizată şi cu parcimonie asumată până unde ni se permite să privim ceea ce pipăim cu ochii orbi ai minţii altora. Asta nu e uşor de vizualizat, dacă se poate presupune, chiar dacă se conturează haotic, dincolo de părerea despre cum se poate întâmpla astăzi, ca pe vremea când nimeni nu privea, între ochi, trecutul mijit. 
Nu dintotdeauna "orbirea" a fost privită ca un handicap al gândirii în spaţiu şi timp. Oracolul ne-a provocat destine şi ne-am prostit, privind cruciş, şi repetăm, cu ochii lărgiţi de atâta albeaţă înnoptată. Şi repetăm ceea ce nu ne convine, sau ce ne convine nu este neapărat de privit. Prin compensaţie, confundăm intenţiile şi nimeni nu ştie care sunt "normele de aplicare" ale privirii autentice, şi provocatoare, şi păstrând proporţiile conciliante dintre văzul fizic şi cel moral. 
Asta e, din moment ce aşa balansăm (ne hâţâim) între uitătura fără orizont şi acceptarea orbitului, ca înţelepciune, şi clarificare prin haşurarea perspectivelor. Ne lipseşte stimulentul înlăcrimării nedesluşitului…