Duminica aceasta ne atrage atenția că începem Postul Nașterii Domnului Hristos. Suntem, asemeni Magilor de odinioară, gata să urmăm Crucea-Stea și să străbatem Ținutul Postului și Aflării Pruncului Iisus Hristos. Un drum inițiatic, cum ar spune mulți astăzi, un drum al ascezei și al cunoașterii mistice, după cum ne spun de veacuri Părinții Bisericii. Pentru că de-acum mergem să împlinim Așteptarea care aduce Întâlnirea cu Iisus Hristos, Mesia-Hamașia Cel Așteptat.

Pe calea spre Betleem ne vom opri, Duminică de Duminică, la adăpostul textului Evangheliei. Duminica aceasta este o altă parabolă, pe lângă aceea a Duminicii trecute, menite să ne descopere fundamentul cunoașterii Împărăției Cerurilor. De astă dată nu mai este un dialog „dincolo de moarte” cum am avut în săptămâna trecută între Avraam și anonimul bogat pierdut în iad. Ci avem o pildă-dialog. Un învățător de lege se ridică „ispitindu-L” pe Iisus ca pe un Învățător obișnuit, unul care din astfel de provocări avea să își câștige ratingul local. Ori pe Hristos nu îl interesează aceasta. El este Învățătorul prin excelență, care are în vedere numai Adevărul nu să placă vreunui fals-ucenic. Este clar că dilematicul învățător de lege pune undeva la mijloc întrebarea: între saduchei și farisei. Pare unul pornit să bage zâzanie între oamenii ce-l ascultau pe Iisus. Numai că Acesta îl scoate pe el în valoare. Îl pune să caute în propria sa învățătură, să descopere că știe dar nu aplică. Dovadă că, dându-i dreptate- răspunsul corect era: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10.27) – Mântuitorul îl obligă să caute mai la adânc, mai la obiect răspunsul. Poate că dându-i dreptate Domnul îi oferă o încurajare a orgoliului său de învățător constatând că nu știe cel mai important lucru. Vorbește cu ușurință despre ceea ce nu vede- Dumnezeu, suflet, inimă, cuget- dar e descumpănit de realitatea imediată: Cine este aproapele său.

            Domnul Hristos nu uită cu cine vorbește. Și de aceea îi răspunde printr-o pildă nu printr-o frază scurtă. Și învață pe învățătorul lui lege despre aproapele recitind, într-o pildă, toată istoria lui Israel. Pornește povestea de la un om care coboară spre Ierihon din Ierusalim. Un drum istoric, în fond, făcut în sens opus de poporul lui Israel, care urca dinspre Valea Iordanului spre Sion, muntele care în păstra vârful Moria ca un diamant de memorie pentru Neamul ales al lui Dumnezeu. Acum, în sens invers, un om cade între tâlhari care îl lasă abia viu în marginea drumului. Să nu vă mire imaginea. Este imaginea clasică a omului căzut, aruncat în șanțurile vieții. Asemeni omului din ținutul Gherghesenilor ce fusese aruncat printre mormintele pline de spaimă și întuneric. Asemeni celor doi din Gadara, goi și zbânțuiți de „tâlharul” mântuirii, diavolul. Nu e o imagine întâmplătoare. Un preot și un levit care coboară de la Templu spre Ierihon – un drum nu foarte posibil pentru slujbașii Legii, căci drumul era evitat efectiv pentru prea mulții tâlhari din drum- trec pe lângă cel căzut. E aluzia lui Mântuitorului, directă, asupra epuizării puterii ridicării omului căzut de către oamenii Vechii Legi? Poate. Dar sigur creează un șoc învățătorului – dilematic. Aproapele vinde tocmai dintr-un ținut neașteptat: Samaria. Ruptă de sfințenia templului și dezvoltându-și propria ritualizare a trăirii lui Dumnezeu, Samaria se rupsese și politic și religios de regatul irodian, cu ceva timp înainte. E greu de crezut că un samarinean trecea pe aceeași cale cu cei doi slujbași pe aceeași cale. Dar nici nu era exclus. De aceea Mântuitorul folosește acest personaj care „se strecoară” spre Ierihon drept personajul bun al parabolei. Acesta intervine, ridică omul, îi spală rănile cu untdelemn și vin. Până aici samarineanul dovedește că nu dă doi șekeli – ca să nu spun doi bani- pe interdicția de a nu atinge un muribund. Preotul care cobora spre Ierihon e semnul unei slujiri încheiate. Slujise și pleca spre casă- deși nu locuiau prea mulți în Ierihon- iar levitul „ajunge” în acel loc, poate urcând spre slujirea de la Ierusalim. E vădit că cei doi sunt angajați în disciplina purității legată de slujire. Dar asta nu-i face oamenii lui Dumnezeu. Samarineanul nu doar că intervine atingând rănile. Ci preia pe cel căzut, muribundul, și îl așează într-o casă de oaspeți. Unii ar spune că e vorba de un han. Și probabil că nu e grăbit. Dar trebuie să știți că nu doar hanul era numit astfel. Cultura ascetică a esenienilor, oamenii Qumranului, educa oamenii să fie ajutor aproapelui. Construiseră chiar niște comunități de susținere al unor astfel de cazuri. Purtau numele…Betania. Una era dincolo de Iordan- aproape de locul în care Domnul Hristos va fi botezat- iar o altă astfel de Betanie era aproape de Ierusalim. Da, da, locul în care Marta, Maria și Lazăr alcătuiau o astfel de familie ce gestiona o „casă de oaspeți”.  O a treia, descoperită de arheologi, se află aproape de …Samaria. Cultura aceasta a intervenției prin asumarea suferinței celui căzut este lecția Evangheliei. Se scriu de veacuri comentarii, exegeze și texte despre parabola aceasta. Sufletul meu simte că lecția de preț a poveștii Mântuitorului este aceea că omul căzut- indiferent de motiv- nu este subiect de religiozitate ci de credință, de împlinire a omeniei în numele lui Dumnezeu. Samarineanul nu este doar un om de prim-ajutor ci un ajutor real. Ia omul căzut, îl poartă în casa de oaspeți și plătește pentru îngrijirea lui- ceea ce nu era obligatoriu dar ajuta comunitatea să ajute mai mulți oameni.

            Povestea are un sfârșit. Domnul îl întreabă pe ucenicul acesta de pripas: Cine este aproapele celui căzut? Învățătorul de lege identifică corect: cel care a făcut milă cu el. Observați? Mântuitorul nu întreabă al cui aproape este cel căzut. Insistă să afle cine este aproapele celui căzut, cine asumă această identitate. Parabola este atât de evidentă încât nici măcar o gândire orgolioasă ori îngustă nu are cum rata răspunsul. Domnul încearcă să le spună și să ne spună că răspunsul la întrebările „ispititoare” le avem în Scriptură iar la cele „îndreptătoare” le luam din trăirea Scripturii. A face milă cu omul căzut înseamnă nu doar a-l ajuta să se ridice. Ci și să asumi readucerea lui în starea deplin-umană. Putem bănui că agonicul din drumul Ierihonului suntem fiecare dintre noi înainte de Întruparea Mântuitorului. Cât ar fi de religios un om Legii, al Vechiului Legământ, construcția gesturilor nu erau ale milei. Ele păreau simple împliniri de ritual, simple bifări de în pătrățelele unei obligații. Era o milă din obligație. Ceea ce ne cere Hristos este mila din iubire, mila creatoare, mila boierească. Domnul nu ne cere doar să împlinim un ordin dumnezeiesc ci să avem un comportament dumnezeiesc- de îmi este îngăduit gândul- un mod de a fi în Hristos, fără pretenții de vedete la margine de drum pentru că trăim cu aproapele ridicarea lui și a noastră din șanțurile nemerniciei.

            Interesant este că îndată ce-i cere învățătorului să meargă prin viață și să împlinească mila aceasta iconizată de samarinean Domnul se îndreaptă spre Betania de lângă Ierusalim, unde două surori, Marta și Maria, îl întâmpină în casa lor de oaspeți. Una slujind la mese, alta ascultând cuvântul. Este echilibrul mereu prezent în viața creștinului între asceză și mistică, între postirea prin slujire și slujirea prin rugăciune. Surorile acestea, alături de fratele lor, Lazăr, or marca lumea prin frățietatea lor ce umple lumea de un adevăr. Învierea omului este posibilă prin Întruparea lui Dumnezeu-Omului. De aceea este pusă aici Evanghelia. Să ne arate de ce e nevoie de Întruparea Domnului. Fără de El pierim!