Expoziţia „BRÂNCUŞI – surse româneşti şi perspective universale” – CALEA EROILOR? – la umbra marilor copaci nu creşte nimic?

Fiecare român, în limita posibilităţilor, poate vizita capitala culturală europeană 2023 – Timişoara, oraşul de pe Bega prezentând o ofertă de evenimente bogată şi diversificată. Este evidentă dorinţa organizatorilor de a atrage toate segmentele-ţintă, iar expoziţia „Brân­cuşi: surse româneşti şi perspective universale” reprezintă – cu adevărat – punctul forte, de atracţie absolută pentru turismul timişorean. Accesul bine organizat (cu o serie de restricţii!), demonstrează atât grija cu care Muzeul Naţional de Artă a organizat manifestarea, cât şi interesul major manifestat de toate categoriile de public, pentru cel care reprezintă un simbol universal şi reper incontestabil al sculpturii moderne.

La prima impresie, toţi vizitatorii au înţeles „şansa unică” (!?) pe care o oferă expoziţia de a descoperi şi admira direct 22 de sculpturi expuse, selecţia inedită de fotografii, dar şi fragmente de filme, realizate chiar de marele sculptor.

Vizitând expoziţia – încadrându-mă disciplinat într-unul din valurile de grupuri de turişti ce au dorit să-l recunoască pe marele sculptor român -, un prim lucru care frapează este organizarea spaţiului şi a exponatelor, atmosfera de vizitare cu o luminozitate special redusă şi centrată pe exponate conturând o lume tainică proprie marilor artişti şi creaţiilor lor.

Aici, se cuvine remarcat profesiona­lismul curatorului Doina Lemny, doctor în istoria artei şi expert în opera lui Brâncuşi, care a dorit să pună într-o lumină nouă opera sculptorului, artistul care a reuşit să-şi aducă contribuţia covârşitoare la înnoirea viziunii plastice şi a limbajului în sculptura contemporană. Toate desenele, fotografiile şi imaginile documentare ale sculpturilor expuse subliniază efortul titanic de realizare a unei opere „mobile”, risipite pe toate meridia­nele globului, în diferite colecţii publice şi private, a cărei valoare creşte exponenţial cu fiecare expoziţie şi licitaţie de artă.

Aici, se pot observa etapele formării şi trecerii de la realizarea busturilor de copii şi adulţi – când surprindea cu măiestrie chinul sau durerea – până la „declaraţia de independenţă” faţă de Rodin, hotărând singur practicarea cioplirii, fără a trece prin modelaj. Câţi dintre tinerii de azi ar refuza să lucreze ca practicieni cu un maestru celebru (ex: în atelierul maestrului Auguste Rodin), afirmând simplu: „Rien ne pousse a l’ombre de grands arbres – la umbra marilor copaci nu creşte nimic!”. Observând direct geniul realizării unor busturi de femei – care ne pot sugera înţelegerea misterelor armoniilor feminine – amintim concluzia lui Brâncuşi, care considera că arta nu este decât un „izvor de bucurie”: «În artă ceea ce contează este bucuria. Nu este necesar să înţelegem. Eşti fericit de ceea ce vezi. Este suficient!»

Aici, am redescoperit – prin „Piatră de hotar” (1945) – opera-manifest, simbol al iubirii eterne şi al înfrăţirii, dar şi imaginile marii moşteniri româneşti, a celui care a părăsit România la douăzeci şi opt de ani, pentru mirajul vieţii artistice din Paris. Constantin Brâncuşi nu a uitat niciodată ţara natală, dovada incon­testabilă fiind ansamblul monumental – unic în lume – de la Târgu Jiu. Un ansamblu monumental care nu poate fi înstrăinat niciodată! Intitulat sugestiv „Calea Eroilor” ansamblul este autentic şi reprezentativ, fiind inspirat şi realizat din marea iubire pentru peisajul natural şi cultural ancestral românesc.

Vizitând expoziţia, mi-am rememorat cea mai interesantă conferinţă la care am participat, tema fiind enunţată simplu: «Includerea Ansamblului Monumen­tal ridicat de Constantin Brâncuşi la Târgu Jiu în patrimoniul UNESCO». Organizată la Muzeul de Istorie „Alexandru Ştefulescu” Gorj – Târgu Jiu (în iulie 2017), conferinţa a permis o dezbatere punctuală a evaluării dosarului Brâncuşi, pentru includerea pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Spe­cialiştii Institutului Naţional al Patri­moniului susţineau că ansamblul mo­numental – alcătuit din patru componente sculpturale: Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit – satisface patru din cele şase criterii culturale ale Convenţiei UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural (1972), reprezentând astfel o valoare universală excepţională din punct de vedere artistic. Pentru toţi cititorii Tribunei – care vor vizita expoziţia de la Timişoara, deschisă până în 28 ianuarie 2024 – reproducem argumentele: «… Creaţia lui Brâncuşi de la Târgu Jiu reprezintă o capodoperă a geniului uman creator (criteriul I); reprezintă un important schimb de valori umane, într-o anumită perioadă de timp sau într-o anumită arie culturală a lumii (criteriul II); este un exemplu remarcabil de ansamblu architectural care ilustrează un stadiu semnificativ din istoria omenirii (criteriul IV); este direct sau tangibil asociat cu evenimente sau tradiţii vii, cu idei sau credinţe, cu opere artistice şi literare cu semnificaţie universală excepţională (criteriul VI)».

Astăzi, după şase ani, am aflat că
s-au făcut multe tentative (eşuate) pentru recunoaşterea UNESCO, cel mai notabil fiind prezentat de ziarul „Bursa” (26 iulie 2021): « … Reamintim că dosarul a fost depus ca „memorial al Primului Război Mondial”, iar experţii inde­pendenţi ai UNESCO au recomandat, în 2018, recunoaşterea valorii sale uni­versale. Tot în 2018, Comitetul Patri­moniului Mondial… a hotărât să suspende pentru doi ani includerea siturilor asociate cu conflicte istorice recente, pentru ca experţii să analizeze dacă memorialele de război sunt de acord cu principiile UNESCO …».

Pentru expoziţia de la Timişoara, ar trebui felicitaţi toţi organizatorii, dar … nu pot să nu-mi pun o întrebare: de ce eseurile consacrate lui Brâncuşi – atât pentru operele sale cât şi pentru celebrul proces contra Statelor Unite ale Americii (1926-1928), respectiv pentru construcţia ansamblului de la Târgu Jiu (1937-38) -, nu pot fi admirate sau analizate şi la
Târgu Jiu?

În sec. XX, Constantin Brâncuşi a părăsit ţara natală (datorită interpretării singurului monument public din Bucureşti), ulterior – în „epoca realismului socialist” – fiind catalogat ca reprezentant al „formalismului decadent şi cos­mopolit”.

Acum, se cuvine a aminti că în 2026, România va sărbători 150 de ani de la naşterea marelui sculptor, Constantin Brâncuşi fiind născut în satul Hobiţa, la 19 februarie 1876! Sunt suficienţi trei ani pentru buna pregătire a sărbătorii?

Sunt românii pregătiţi să-l sărbă­torească pe marele artist-geniu naţional, care s-a îngrijit ca opera sa monumentală să rămână la Târgu Jiu? Tinerii recunosc moştenirea – materială şi spirituală -, reprezentată de „Coloana (recunoş­tinţei) fără sfârşit”? Este adevărat că ansamblul ridicat de Constantin Brâncuşi purta numele „Monumentul păcii” (în 1938), fiind unul din marile monumente închinate eroilor căzuţi în Primul Război Mondial şi dedicat Marii Uniri?

Corespondenţă din Timişoara (1)