Îndată după ce le spune pilda cu Semănătorul și sămânța în posibilitățile ei germinative – pe care am prăznuit-o prin cuvinte și rugăciunea în Duminica trecută- Domnul Hristos insistă asupra conținutului de credință a fiecărui om, spunându-ne să fim atenți, pentru că în linia aceasta a trăirii credinței celui ce are i se va da iar de la cel ce nu are, și ce i se pare că are se va lua de la el (Luca 8. 18). O avertizare plină de sens în care Mântuitorul ne arată că o credință înțepenită în nelucrare este sesizabil o piedică în calea trăirii credinței drept o înflorire autentică. Despre o astfel de credință buruienoasă, sufocată în mlaștina disperării și neputinței este Evanghelia Duminicii acesteia. Trece dinspre Capernaum spre cealaltă parte a lacului Tiberiadei, spre Ghenizaret. Aici vântul se pornește, înspăimântând pe ucenici. Descoperirea unei corăbii din perioada irodiană- în 1986, pe țărmul dinspre Ginnosaur, pe Yam Kinnaret, după cum se cheamă lacul în ebraică- ne dovedește că Luca știe ce spune. Barca avea 8, 20 metri pe 2, 30 lățime. Putea purta 4 oameni iar în momente grele câte 16 oameni. De unde scufundarea bărcii, probabil plină de oamenii care-L însoțeau. Care se voiau mai aproape de evenimente, poate chiar în mijlocul lor.

Domnul -care se odihnea- se ridică, ceartă vântul, vântul se oprește din ciudata zbatere ce însoțea trecerea Lui spre „țărmul celălalt”. Un Paște pe ape învolburate- am spune azi. Ajuns pe malul Ghenizaretului – un soi de golf-lac, înconjurat de mlaștini și murdăria ce trecea țărmurile- Mântuitorul nu ia cu Sine pe ucenici. Trebuie să bănuim că era dis de dimineață și oboseala zilei anterioare îi topise pe ucenici. Până și Domnul își odihnise ziua anterioară în scurta Sa odihnă. Furată de furtună. Ajung ei în ținutul Gherghesenilor- altul decât Gadara, ce era mai în interiorul ținutului Decapolei- ținut marcat de aceea că reprezenta portul cel mai mare spre zona neamurilor. Poate că nu-i va fi fost ușor să împlinească voia Tatălui de a vesti Împărăția către goimii către care niciodată Legea lui Israel nu avusese efect spiritual. De altfel Sfântul Luca insistă asupra imaginii omului gol, târât de demoni prin mizerie și vecinătatea morții. Imaginea este clară: oamenii de peste Marea Galileei aveau nevoie de propovăduire. Firea lor umană se dezgolise de asemănare întru totul asemeni celor dinspre țărmul Capernaumului dar în vreme ce aceia aveau Legea cei dinspre mlaștini nu aveau nimic. E clară intenția lui Luca: pe un țărm Sinagoga pe cealaltă Cimitirul. Pe de o parte Hristos care vindecă bolnavii și redă Legii strălucire de propunere întru Împărăție iar peste întunericul nopții, dincolo de ape, demonii care tulbură cu furtună și țin un om în robie. Nu mai punea haină pe el și locuia în morminte.

Întâlnirea este cutremurul dintre lumi. Omul cade la picioarele Mântuitorului dar vorbește prin el duhul cel necurat, Legiunea. Nu-i o răutate a lui Luca numind cu un termen militar roman adunătura de demoni? Nu. E realitatea unei lumi pe care astăzi o negăm cu ușurătatea de curtezane ale unei morale fără Cruce. Căci  de la Denis de Rougemont am învățat toți că partea diavolului începe acolo unde lipsește Dumnezeu iar cea mai mare minciună a demonilor este că ei, ei, nu există. Sunt victime ale prezenței lui Dumnezeu. Sunt oricum niște victime care ar fi vrut să facă totul bine, după definirea binelui lor. Care este răul prin definiție. Goliciune și morminte.

Diavolii se roagă. N-o să vedeți asta prea des deși, dacă privim atent la istorie, dese ori vedem cu legiuni de dictatori și ucigași o fac folosind rugăciunea către ceea ce numesc ei a fi dumnezeul lor. Legiunea. De altfel un profet al Vechiului Testament, Ieremia (4. 22) ne ș spune că diavolul despre bine nu au nici o cunoștință. Ei nu cer astfel binele intrând în turma de porci ci vor înapoi, în mai-răul lor, iadul. Dar o fac ca prin pagubă să-i facă pe oameni opozanți Binelui Întrupat, Care este Hristos. Sfântul Efrem Sirul intuiește însă un alt aspect. El scrie în Comentariul la Diateseronul lui Tațian că oamenii locului refuzau să vină să vadă minunea eliberării omului de rău. Și pentru că le păsa mai mult de porci decât de om îi lovește unde erau mai interesați: în turme. Nu-i ușor de închipuit cum vor fi înflorit păzitorii porcilor asupra episodului în care porcii se aruncă în lacul noroios ce străjuia țărmul.  Vor fi încercat „să se scoată” desigur neînțelegându-l pe iudeu în rostirile Sale, căci e puțin probabil ca un paznic de porci să știe idiomul Galileeanului. Descrierea lor nu putea cuprinde, bunăoară, dialogul dintre Domnul și Legiunea începătoriilor întunericului. Cred că mai degrabă omul vindecat de iad este acela care-i va fi povestit Maicii Domnului ori chiar lui Luca povestea acestei dimineți fără sfârșit.

Reacția celor din cetatea tăcută și oarbă a Gherghesenilor este aceea voită de diavol. Oamenii ce țineau mai mult la porci decât la semeni îl roagă pe Iisus să plece de la ei. Expresia ni-i arată ca fiind impresionați dar fără curajul de a-L urma ori de a-I împlini cuvântul. Aici e sensul duhovnicesc al așezării acestui text îndată după Evanghelia cu pilda semănătorului (Luca 8. 5-15). În a exemplifica în ce mod poate fi arătată sămânța care cade între spini, care sunt aceia care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar umblând cu grijile lumii și cu bogăția și cu plăcerile vieții „se înăbușă și nu rodesc” (Luca 8.14). Nu vă grăbiți să-i judecați pe Ghergheseni înainte de a privi spre societatea noastră ca atare. Stăm cu privirea orientată spre turmele noastre nu spre suferința celor goi ce umplu cimitirele durerii. Privim spre aceștia numai când ne afectează turmele de interese. Vădit informați mai curând de păzitorii turmelor- oameni cu interese în înspăimântarea turmei, mai curând, decât spre rostirea adevărului- ne comportăm asemeni lor. Ne plângem de orice pagubă în turme acuzând pe Cel Ce este Creatorul lumii.

La popul opus al iconologiei textului este slobozitul din iad. El este expresia seminței căzute pe sol bun, căci inima sa curățată se vădește a fi bună care-auzind cuvântul lui Hristos (fapt ce îmi întărește convingerea că el e povestitorul episodului către Luca) îl păstrează și rodește. Domnul îi oferă spațiul răbdării căci nu-i îngăduie să vină pe țărmul galileian al Mării ci să rămână între ai lui și să mențină vie memoria cetățenilor Ghergheseni. Este construcția pedagogică desăvârșită. Domnul redă omului chipul și posibilitatea asemănării cu Dumnezeu dar nu lasă fără Evanghelie cetatea. Înțelege neputința lor de a trece peste pagubă, orbirea lor dinaintea minunii. Dar nu-i lasă fără vestire, fără omul care-i poate ajuta să evite în istoria lor personală și locală repetiția unei astfel de drame, precum aceea pe care omul o trăise. Nu voiește moartea păcătoșilor ci să se îndrepte și să fie vii.

Lecția e vie și ea. Dacă privim a societatea din care facem parte mi-e teamă că suntem mai aproape de Ghergheseni decât de Golgota. Privim înapoi cu o melancolie uitucă și preferăm comploturile care ne satisfac orgoliile de stăpâni de porci, aiuriți de știrile păzitorilor de turmă, fără a ne bucura de recuperarea fratelui, aproapelui nostru. Mă întreb mereu când văd ipocrizia publicității și falsa atenție acordată problemelor grave de sănătate socială ori de pedagogie civică: oare ce nu am înțeles din pilda Gherghesenilor? Ce anume nu vedem din realitatea pe care, acceptând-o, ne-am făcut vinovați de ea? Tăcuți, vindecaților de Hristos li se astupă vestirea cu prețul porcilor. Grohăitul turmei în graba pieirii stinge glasul Împărăției. Iar Hristos trece de cealaltă parte a Mării. Îl aștepta învierea fiicei lui Iair.