Nu plânge! (Luca 7.11-16)

Neașteptat, Hristos învie un tânăr. Copilul mamei sale, pentru că se pare că maternitatea rănită a femeii este aceea care-l emoționează, iar nu tinerețea lui. Desigur că nu era și nici nu este lucru obișnuit cineva să fie înviat. Suntem, uneori, CA înviați după o boală lungă ori un somn greu, care șterge vreo suferință care altfel ne-ar fi ucis. Dar, vedeți, sunt învieri înainte de a ne naște. Atât. Adevărata învierea de astăzi, din Nain, un sat-punct, aproape insesizabil în planul geografic al vremii, se petrece după ce tânărul era urcat pe năsălie și dus spre îngropare. Trăgând după sine tristețea unei comunități. Care văzuse în el, singurul fiu al mamei sale, condiția ca văduvia aceleia să fie sprijinită cu demnitate.

O mamă văduvă. De vreme ce avea un singur fiu și acela era tânăr, putem presupune că era văduvă de ceva timp. Am tot auzit cum că Biserica s-ar opune familiei monoparentale – zbateri de politicieni frustrați chiar spuneau că nu o admit – cu toate că icoană de preț a oricărui creștin este Maica Domnului cu Pruncul în brațe – icoană a unei monoparentalități responsabile în Duhul Sfânt, iar Evanghelia aceasta, petrecută pe culmea de praf ce ducea spre cimitirul Nainului, ne emoționează exact prin amănuntul că Iisus se milostivește spre o femeie văduvă. Ce nu înțelegem din evidențe? Ei bine, în contextul acestei familii monoparentale (Doamne, cum sună!) se vădește că oricine are pe Hristos de Frate miluitor are pe tatăl ceresc de tată. E momentul când Domnul ne îngăduie să aruncăm un ochi în interiorul propriei noastre Învieri. Care, să ne înțelegem, nu va fi împlinită prin meritele noastre acumulate festiv prin adunări și contabilizări a câte am făcut, ci prin mila lui Dumnezeu care privește în adâncul dramei noastre umane. Fără superficialitatea privirii noastre umane, lumea ar fi un imens ocean de milă care s-ar descoperi sufletelor care înțeleg mila, dragostea în acțiune a lui Iisus Hristos.

Priviți la gestul prin care Mântuitorul întoarce pe fiu în viață și apoi îl întoarce mamei sale. Este vindecarea unei culpabilități ce-o măcina pe femeie. Nu are cum să-ți moară doi bărbați pe care-i iubești – soțul și fiul – și tu să nu crezi că ești vinovată. Se declanșează automat, ca un soi de piston al vinovăției, pe care o porți mereu ca femeie pentru tot ce înseamnă nerealizare a celor pe care-i ții sub îngrijirea ta. Nu-i ușor. Hristos știe asta. Și mai știe de suferința prin care va trece propria Sa mamă la vremea Golgotei, creasta de munte ce spintecă, prin Crucea Sa,  cerul pentru a ne ridica din pământul morții. El Însuși este un Fiu care își iubește mama pe care n-ar lăsa-o pradă suferinței. Și așa cum răsplătește pe mama aceasta prin readucerea fiului său în brațele sale, așa o va răsplăti pe Maica Sa, la Adormirea ei, prin aducerea ei în brațele Fiului Său.

Comunității nu-i indiferent. O înviere nu-i de ici de colo și știindu-i pe gureșii săteni evrei din vreme – așa sunt și cei de acum – nu trebuie să vă mire exclamația lor: Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetatat pe poporul Său! (Luca 7.16). E semnul văzut că tot ceea ce pune Luca în text este confirmat prin mărturia comună a unui sat ce pleca spre cimitir să-și plângă moartea și se întâlnește cu Învierea. Așa-i cu noi până astăzi. Dacă vă amintiți când ne moare cineva drag și mergem cu el spre groapă rămâne în noi o singură nădejde. Învierea. Pot oamenii să mimeze multe în viață. Bunăstarea ori sărăcia, deșteptăciunea ori lipsa ei, talentul ori cine știe ce, dar niciodată nu vom putea mima Învierea. Pentru că ea ține de moartea noastră și mila lui Dumnezeu. Niciodată mim ieftin pentru interesele noastre și atât.

Domnul îi spune femeii. Nu plânge! (Luca 7.13). Dar nu o face pentru că ar fi avut ceva de dovedit, ci pentru că îi simțea zbaterea din suflet. E un îndemn, nu o poruncă ultimativă. E o încurajare, iar nu o obligație. Noi plângem morții noștri pentru că ne legăm de ei o viață și când pleacă numai ei spre viața veșnică, pentru o vreme, deseori lungă, nici viața noastră nu are sens. E ceva frânt. E ceva care nu se mai împlinește. Sufletul nostru se leagă de sufletul celuilalt din familie și din imediata comunitate cu firele de preț ale iubirii, nădejdii și dragostei. Uităm cum arătau bunicii, uneori, dar nu uităm numele lor ori ne trezim că ne străbate câte o vorbă de a lor prin gând precum o pasăre înaltul cerului într-o zi mohorâtă de toamnă, luminându-ne orizontul. Avem o memorie a morții pentru că a avem o memorie a iubirii. Asta ne îndeamnă Hristos în Evanghelia de astăzi. Să ne iubim ca să-i oferim spațiul în care să fie prăznuită Învierea.

Aș dedica gândul de astăzi mamelor ce încă vă învinovățiți, adânc, de moartea propriilor fii sau fiice. Deseori mă întreabă ce mai au de făcut. În primul rând să înțeleagă că rămân mame și rămân tați chiar dacă unul din copii sau unicul copil pleacă. Sunt ei, chiar lipsiți de vederea și bucuria de a împlini maternitatea ori paternitatea lor. Poate învățăm astfel că suntem părinți pe veșnicie, nu doar până când copiii noștri cresc ori se topesc prin moarte în nemurire. Curaj, așadar, celor care v-ați pierdut copil sau copii. Cununa părinției se vindecă, asemeni morții, prin mila lui Dumnezeu. Ridicați frunțile din țărâna tristeții ce vă sfâșie. Priviți-L și înțelegeți. Dumnezeu se roagă pentru liniștea voastră cu aceste cuvinte: Nu plângeți! Împlini ruga Lui.