2023 Dosarele patrimoniului (CXLII): Restitutor Daciae? – descoperiţi „Casa Mövert”! – acuză Sibiul de înaltă trădare, condamnând oraşul? – a înfiinţat Ordinul Dragonului!

Municipiul Oradea a fost şi este un important centru de dezvoltare al României, în ultimii ani cunoscând o integrare în marile rute turistice internaţionale. Poziţia geografică – la graniţa cu Ungaria şi la numai 264 km de Budapesta, cu două staţiuni balneare la mai puţin de 8 km (Băile Felix şi Băile 1 Mai) -, şi un patrimoniu cultural de excepţie reabilitat și promovat,  a propulsat municipiul de pe malurile Crişului Repede, în pol de dezvoltare regională şi destinaţie turistică de excelenţă. Orașul atestat la 1113 (Varadinum, „vár”, în maghiară castel, cetate) a devenit cunoscut ca un centru de mare importanţă al culturii proto-renascentiste, Oradea putând fi cunoscută chiar prin stema municipiului (din 1998): în partea superioară pe scutul tăiat apare un arhanghel argintiu cu o cruce latină, simbol al rolului bisericii catolice în evoluția spiritualității locale; leul încoronat este simbolul luptei de apărare dusă de principii Transilvaniei. Construcția de pe câmpul roșu este simbolul cetății Oradea, cartea din interior referindu-se la cultura Renașterii, cînd a cunoscut o perioadă înfloritoare. Nu întâmplător, în vechea Oradea Mare – Nagyvárad – sau Grosswardein, au ales să fie inhumaţi 8 regi şi regine, de mare rezonanţă pentru istoria Ungariei: Ladislau I – regele Ungariei între 1077 – 1095, canonizat de papă în 1192.  Ladislau I este regele care a dus o politică de expansiune teritorială, încurajând miograţia poporului maghiar pe teritoriile locuite de pecenegi şi cumani. Ştefan al II-lea, al doilea rege înmormântat în biserica romano-catolică Oradea, s-a remarcat în războiul Bizantino – Maghiar, când armata maghiară a cucerit Belgradul şi a început fortificarea cetăţii Zemun. Regele Andrei al II (cca. 1175-1235) a colonizat Ţara Bârsei (în 1211), cu Ordinul cavalerilor teutoni, tot el alungându-i după câţiva ani după confruntări armate cu aceştia. A participat la Cruciada a V-a, fără succese notabile, iar pentru a-şi consolida puterea – în plan intern – a ratificat cea mai veche constituţie a Ungariei (în 1223) – cunoscută sub numele de Bula de Aur (Bulla aurea) -, iar saşilor colonizaţi în sudul Transilvaniei le-a acordat drepturi şi privilegii  prin cunoscutul „Andreanum”. Au urmat o serie de regine care au ţinut să fie înmormântate la Oradea: soţia regelui Andrei al II-la al Ungariei („ultimul lăstar de aur al Arpadienilor”), soţia lui Carol Robert de Anjou (Beatrix de Luxemburg), nepoata domnitorului Basarab I al Valahiei (Elisabeta) şi Maria de Ungaria. Ultimul rege – Sigismund de Luxemburg (născut în 1368, la Nurnberg) – înmormântat în catedrala romano-catolică din cetatea Oradei, a fost şi unul din cei mai longevivi regi şi ultimul împărat din Casa de Luxemburg, dinastia stingându-se odată cu el, singurul moştenitor fiind fată. Regele Sigismund a înfiinţat Ordinul Dragonului – Societas Draconistrarum – ordin militar similar cu al Templierilor, cu scopul de a proteja creştinătatea de imperiul otoman; se știe că în acest ordin Sigismund l-a înscris pe domnitorul muntean Vlad al II-lea Dracul, prin înnobilare la Nurnberg (în 1431). La dispoziţia lui s-a desfiinţat Prepozitura Sibiului (în 1424), transferând proprietăţile instituţiei bisericeşti oraşului Sibiu; s-a asigurat, astfel, autonomia săsească în materie religioasă, dar şi creşterea puterii economice a cetăţii de pe Cibin. În 1433 a fost încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, pentru ca în 1437 să moară la Znaim (Moravia) şi să fie înmormântat la Oradea.

Din galeria personalităţilor născute la Oradea reţinem aici pe doi membri de vază ai familiei Báthory, principii Transilvaniei: Sigismund (1572-1613) şi Gabriel (1589-1613). În istoria familiei nobiliare maghiare Báthory, se consemnează originea germană sau șvabă, numele și stema fiind atestate la 1325. Ca la majoritatea familiilor nobiliare, există și o legendă care fixează prima generație din familie ca războinici de temut, luptând cu un dragon, pe care l-a ucis, primind drept recompensă un castel. Cuvântul Bathory semnifică „erou bun” iar în maghiară bátor este „curajos”.

Principele Sigismund Báthory a fost insuficient cercetat de istoricii români, chiar dacă de numele său, este legată una dintre încercările de realizare a primei uniri a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova. Se scrie că „PLANUL DACIC” a fost iniţiat de tatăl său – Cristofor Báthory – în 1580. Istoricul dr. Constantin Rezachevici nota în «Legenda şi substratul ei istoric Mihai Viteazul „Restitutor Daciae”(accesibilă pe www.icnet.ro/history): «Deşi numirea de Dacia nu apare decât rar în documentele politice din vremea principelui Sigismund Báthory (1581-1597, 1598-1599, 1601), noţiunea era bine cunoscută. Încercarea acestuia de a-şi impune stăpânirea directă în Ţara Românească şi Moldova a fost socotită la vremea respectivă o tentativă de refacere a regatului Daciei. Pe lângă numeroasele izvoare maghiare şi italiene care în 1595-1596 îl numesc pe Sigismund Báthory „principe al Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, istoricul contemporan al principelui, János Decsi Baranyai, adaugă semnificativ acestei sintagme precizarea: „într-un cuvânt întreaga Dacie” (uno verbo tota Dacia). Baza juridică a pretenţiilor lui Sigismund Báthory asupra Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în tratatul încheiat de acesta cu împăratul Rudolf II la 18/28 ianurie 1595, la curtea imperială din Praga, care, la cererea sa, le includea şi pe acestea. Prin acest act Sigismund era recunoscut ca principe liber, iar Transilvania era ridicată de la rangul de voievodat la cel de principat. Era însă doar o victorie parţială, astfel că Sigismund a ratificat tratatul abia la 2/12 iulie 1595. Coroana ungară, râvnită de el, a rămas împăratului, iar tratatul prevedea ca toate teritoriile dobândite de principe cu forţe proprii de la turci, aici fiind incluse Ţara Românească şi Moldova, deveneau vasale lui Rudolf II, ca rege al Ungariei. Împăratul nu-i aprobase, aşadar, cererea de a fi nu doar principe al Transilvaniei, ci „şi al ambelor Dacii” (et utriusque Daciae). Drept urmare, Sigismund Báthory a trecut la acţiune, interpretând tratatul cum îi convenea. El a pretins stăpânirea Moldovei, unde domnea Aron vodă, şi a Ţării Româneşti, condusă de Mihai Viteazul, cu care în urmă cu un an, 1594, încheiase o alianţă antiotomană, pe care însă el o interpreta abuziv ca pe o supunere a domnului român (…)». Principele Sigismund a cunoscut multe eşecuri – atât în plan personal cât şi militar -, abdicările repetate determinându-l pe Mihai Viteazul să afirme că „nu ştie nici ce face, nici ce vrea (…)” iar pe unii autori contemporani principelui transilvănean să explice simplu: «Cheia pentru (a înţelege) modul său de acţiune ar putea fi găsită mai cu seamă în slăbiciunea sa morală şi în lipsa lui de caracter. În această privinţă Sigismund era un produs trist şi un exemplu respingător al artei pedagogice iezuite. Plin de cunoştinţe şi nu lipsit de însuşiri, firii sale îi lipsea în întregime armonia interioară. La fel ca şi în viaţa publică, el era în cea privată ezitant şi capricios. (…)».

Gabriel Báthory, a fost ultimul principe din familia Báthory și nepot al cardinalului Andrei Báthory, principele transilvan învins de Mihai Viteazul la Şelimbăr, capturat şi ucis de iobagi secui în apropierea satului Sândominic. Astăzi, știm că lui Mihai Viteazul i-a fost adus capul la Alba Iulia, acesta poruncind să fie adus şi corpul, cardinalul fiind înmormântat – cu mare cinste – în catedrala Sf. Mihail Alba Iulia! Instabilitatea domniei lui Gabriel Báthory a fost celebră, modul de guvernare agresiv şi imoral atrăgându-i duşmănia nobilimii maghiare, dar şi a celei săseşti. Pentru a-şi salva tronul, Gabriel Báthory a dorit să predea cetatea Oradea turcilor, stârnind mânia supuşilor care l-au destituit, fiind ucis chiar de soldaţii săi.

Istoria Sibiului înregistrează episodul ocupării cetăţii, prin cel mai avizat cronicar – Emil Sigerus: «1610 10 XII. Principele Gabriel Báthory vine în oraş cu o oaste de 20.000 de oameni. – 18.XII. Principele convoacă Dieta şi acuză Sibiul de înaltă trădare, condamnând oraşul să plătească o amendă de 50.000 de guldeni. – 17.XII. Báthory îi dezarmează pe locuitorii oraşului. – 13.XII. Principele cere cheile de la porţile oraşului. – 20.XII. Primăria este devastată.- 22.XII. Báthory aruncă în temniţă pe membrii magistratului şi ai comunităţii oraşului. Cetăţenii sunt surghiuniţi. Iarnă foarte aspră. 1611. Báthory părăseşte oraşul lăsând în urmă o puternică forţă de ocupaţie. În aprilie principele revine. – 23.IV. Se întruneşte Dieta. – 7.VI. Principele pleacă în ţara Bârsei. – 9.VII La întoarcere cere 100.000 de guldeni din partea oraşului. (…)».  De numele principelui Gabriel Báthory este legată una dintre legendele Sibiului: după ocuparea Sibiului de trupele lui Báthory, mulţi cetăţeni au fost supuşi torturilor, murind în închisoare. În imediata apropiere a Pieţei Mari, în casa Mövert – azi monument istoric – o femeie frumoasă, văduva unuia din patricienii morţi în închisoare, i-a câştigat (fără voia ei) inima odiosului principe. În pofida tuturor avansurilor acestuia, frumoasa femeie şi-a urmat soţul mort, refuzând să-i cedeze cuceritorului crud şi nemilos. Cunoaşteţi „Casa Mövert”, imobil situat în vecinătatea Palatului Brukenthal?

(va urma)