2023-Anul A.C. Popovici (XL): Nimiciţi-i, declarându-i vinovaţi! – oare noi înşine suntem atât de curaţi ca cristalul? – la Sibiu … seminariştii români, refuză semnarea protestului!

Lucrarea dr. Vasile Crişan prezintă toate etapele procesului „Replicei”, care a avut loc în 30 august 1893, fiecare acuzat fiind nevoit să opteze pentru un singur avocat, protestele acuzaților fiind justificate de precedentele existente, ce ermiteau prezența a doi avocați.. A.C. Popovici îl desemnează pe avocatul din Lugoj – dr. Stefan Petrovici, iar Nicolae Roman, pe slovacul Paul Mudron. La interogatoriul acuzaţilor, Aurel C. Popovici răspunde întrebării judecătorului privind modul în care a contribuit la redactarea şi difuzarea „Replicei”: „Replica” este opera tuturor studenţilor universitari români. Mă mândresc a fi făcut parte din comitetul constituit pentru redactarea „Replicei”. Locuind în Graz, am fost rugat să iau asupră-mi sarcina de a coresponda cu Institutul Tipografic, unde am hotărât să tipărim „Replica” După ce, într-o adunare de la Viena a tuturor am citit şi purificat materialul adunat şi lucrat de noi toţi, am trimis acest material la Institutul Tipografic spre tipărire. Cât despre răspândirea Replicei, deşi eu în Graz n-am împărţit decât puţine exemplare, cel mult 70, pentru că răspândirea au făcut-o aici în ţară studenţii din Cluj, Budapesta şi Viena, iar în străinătate studenţii din Paris, München şi Bruxelles, totuşi iau asupră-mi răspunderea pentru răspândire”. La rândul său Nicolae Roman îşi asumă răspunderea pentru tipărirea şi răspândirea „Replicei”. La întrebarea maliţioasă a procurorului Jeszenszki adresată lui A.C. Popovici, de unde provin banii pentru tipărirea „Replicei” la Institutul Tipografic (1500 florini), A.C. Popovici arată că după luarea hotărârii de redactare a „Replicei”, studenţii s-au adresat publicului român pentru a contribui la acoperirea cheltuielilor. „Şi acest popor asuprit şi sărac – subliniază inculpatul – din sărăcia lui a dat aproape 4000 florini. N-aveţi, pentru a vă convinge de adevărul spuselor mele, decât să luaţi listele de subscripţie, cam 2000 la număr, pe care le păstrez încă acasă la mine. Veţi vedea acolo iscăliturile celor care au contribuit”. (…) După ce trece în revistă acuzaţiile pe care i le aduce lui Nicolae Roman, în ovaţiile publicului maghiar din sală, Jeszenszky conchide, adresându-se aceloraşi juraţi: „Fac apel la sentimentele D-voastră de patrioţi, vă conjur în numele patriei spre pieptul căreia criminalii şi-au îndreptat pumnalele lor şi vă rog să-i declaraţi vinovaţi pe ambii acuzaţi.

Şi să-i declaraţi vinovaţi cu unanimitate, să nu creadă nici în ţară, nici în afară că în situaţia de a ne apăra statul şi naţionalitatea, noi ungurii am fi dezbinaţi, ci să se vadă că una suntem cu toţii în a zdrobi pe duşmanii constituţiei de 900 de ani a noastră, pe cei ce sapă la statul milenar maghiar, pe cei despre care istoria abia aminteşe cum s-au strecurat în acest stat, şi iată-i azi îndrăzneţi, iată-i temerari! Nimiciţi-i, declarându-i vinovaţi. Veţi satisface dreptatea, vă va aproba întreaga suflare maghiară”. (…)». După 17 ore de proces, fiind audiate şi pledoariile avocaţilor, s-a dat verdictul. Reproducem din lucrarea citată: «Cei doisprezece juraţi care aveau obligaţia să hotărască soarta acuzaţilor, trebuiau să răspundă la cinci capete de acuzare îndreptate împotriva lui Aurel C. Popovici. Ele erau formulate astfel:

1.Sunt juraţii convinşi că termenii incriminaţi din „Replică” conţin în sine atacarea puterii obligatorii a legii (paragraful 173 din Codul Penal)?; 2. Conţin pasajele incriminate elemente de aţâţare contra naţionalităţii (paragraful 172 din Codul Penal)?; 3. Sunt juraţii convinşi că Aurel C. Popovici este răspânditorul Replicei? 4. Este acuzatul Aurel C. Popovici vinovat de crima atacării puterii obligatorii a legii? 5. Este vinovat Aurel C. Popovici pentru aţâţarea contra naţionalităţii? După o deliberare de o oră, în unanimitate, juraţii au răspuns cu DA la toate cele cinci capete de acuzare. Cu Nicolae Roman au fost ceva mai blânzi. Doi juraţi l-au absolvit de vina de aţâţare contra naţionalităţii şi de atacarea puterii obligatorii a legii.

Sentinţa împotriva lui Aurel C. Popovici a fost întâmpinată cu urale de bucurie şi mulţumire din partea publicului maghiar care nu a părăsit sala de judecată până la încheierea procesului şi condamnarea exemplară a inculpaţilor. Era una dintre cele mai aspre pedepse pronunţate de curţile cu juraţi ungureşti în cazul proceselor de presă: patru ani închisoare de stat, 500 florini amendă şi alţi 500 florini cheltuieli de judecată. Nicolae Roman a fost condamnat la un an temniţă de stat şi 300 florini amendă. Pentru punerea în libertate provizorie a lui Aurel C. Popovici a fost stabilită suma de 5000 de florini. Cauţiunea a fost plătită pe loc şi acuzatul a putut să se întoarcă în libertate la Sibiu, unde se mutase împreună cu familia de puţină vreme.

Maria Popovici a îndurat cu stoicism, de la început până la sfârşit, calvarul prin care trecea soţul său. În ziua premergătoare, în drum spre temniţa unde era închis Aurel C. Popovici, în aşteptarea procesului, avocatul Stefanovici o întreabă: „Ei, doamnă, nu ţi-e teamă că-l vor osândi ungurii pe soţul Domniei Tale?. Răspunsul Mariei Popovici a fost memorabil: „O româncă nu cunoaşte frica!” O spunea o austriacă legată la bine şi la rău cu bărbatul său. Pe parcursul dezbaterilor procesului nu a vărsat nici o lacrimă, nu s-a lamentat deloc. Şedea cu o seriozitate demnă în mijlocul publicului. Era singura femeie din sală. Nici o singură mişcare a feţei nu şi-a îngăduit spre a nu da satisfacţie inamicilor soţului său să o vadă disperată. La anunţarea sentinţei, a avut tăria să se ridice în picioare şi să strige celor câţiva prieteni şi cunoscuţi, în limba română „Fraţilor, cauza noastră este a lui Dumnezeu căci este sfântă iar Dumnezeu este cu noi. Trăiască naţiunea română!” Afară se făcea ziuă … Cu multă vreme înainte de procesul „Replicei”, marele om politic al redeşteptării naţiunii maghiare, contele Szeczényi, într-un memorabil discurs la Academia de Ştiinţe a Ungariei, în 1842, al cărei întemeietor a fost, atrăgea atenţia asupra pericolului abuzurilor legislative, căci excesul de severitate e zadarnic, produce martiri şi naşte fanatism. „Oare ne este permis, nouă ungurilor, a arunca – fără nici o remuşcare de conştiinţă – afurisenia asupra capetelor acelora care n-au sentiment de dragoste pentru o lege, în faţa căreia firea lor e cuprinsă de groază? Oare noi înşine suntem atât de curaţi ca cristalul? – se întreba retoric Stefan Szeczényi (…) După consumarea procesului Replicei şi condamnarea lui Aurel C. Popovici, la Casina Română din Cluj studenţii din oraş şi cei veniţi să asiste la proces, printre care Alexandru Vaida Voevod şi Iuliu Maniu, hotărăsc cu mare însufleţire să elaboreze, să editeze şi să răspândească în lume un nou „Memoriu în chestia Replicei”. Cu ducerea la îndeplinire a proiectului au fost împuterniciţi cei doi îniţiatori: A. Vaida Voevod şi Iuliu Maniu. În concepţia lor, memoriul de protest urma să fie semnat şi, prin urmare, asumat de întreaga studenţime română din monarhie şi difuzat în lume pe urmele Replicei. Urmarea acestei solidarizări în masă – sperau tinerii români – trebuia să fie inculparea semnatarilor într-un proces public. Se sconta pe răsunetul intern şi internaţional al unei astfel de acţiuni. Dar exaltarea patriotică şi spiritul de sacrificiu nu s-au dovedit atât de generale şi de dorite. Memoriul a fost definitivat în mai multe întâlniri de lucru ale celor doi iniţiatori. A urmat periplul prin centrele şcolare pentru adunarea semnăturilor. Studenţii din Cluj, Budapesta, Viena şi Graz, precum şi seminariştii blăjeni semnează Memoriul. În acest timp, Alexandru Vaida Voevod asigură tipărirea acestuia la „Tipografia sud-ungară” din Timişoara, sub titlul „Protestul studenţilor români în chestia procesului Replicei” într-un tiraj de o mie de exemplare. S-au produs, însă defecţiuni în adunarea adeziunilor. La Sibiu şi Gherla seminariştii români, temători de urmări, refuză semnarea protestului. Câţiva studenţi din Cluj, care în prima fază aderaseră la proiect, îşi retrag semnăturile. Ca urmare, după o întâlnire la Timişoara a celor doi cu Valeriu Branişte, Nicolae Comşa şi Corneliu Diaconovici, Alexandru Vaida Voevod şi Iuliu Maniu, renunţă la răspândirea Protestului şi nimicesc întregul tiraj. Din eşecul acestei acţiuni a rezultat, însă o prietenie de o viaţă între cei doi şi eroul central al lucrării lor – inculpatul Aurel C. Popovici».

(va urma)