Avram Iancu în mărturii sibiene scrise şi în amintiri povestite

( n.1824,Vidra-m.10 sept.1872, Ţebea)

Vă vom spune, mai întâi de toate, că românii trăitori în acest binecuvântat colţ de ţară continuă să-i păstreze, la loc de cinste, faptele de înalt patriotism ca şi plăcutele amintiri. Dovadă că frumosul său nume, deopotrivă biblic şi românesc, i l-au dat atât unei străzi medievale şi unei mai tinere Aule Universitare, cât şi unor prestigioase unităţi şcolare şi liceale. Iar dacă vom străbate aleile Muzeului ASTRA din pădurea „Dumbrava Sibiului” vom putea admira un întreg crâng de case şi gospodării din bârne şi grinzi de lemn, meşteşugit clădite peste „meterezele” din bolovani de râu şi lespezi de stâncă. Ineditele exponate moţeşti fiind desprinse din zestrea cea mai de preţ a vetrei săteşti şi ţărăneşti a Vidrei, aşezarea natală a Iancului. Fac cuvenita precizare că în mijlocul acelui crâng al văii Arieşului, o prea cuminte şi învechită căsuţă vesteşte vizitatorului că se află în faţa unei aşa-zise „şcoalii primare secrete”. De ce o numesc astfel şi de ce nu o fac şi ghizii-muzeografi sibieni? Bag-samă că nu ştiu cum că cu multe secole în urmă, în mica ei tindă preotul sau cantorul bisericii din Vidra, ştiutori de puţină carte, îi învăţau pe copiii şi părinţii analfabeţi ai acestora, atât tainele slovei scrise româneşti şi a cititului, cât şi vorbitul corect în grai strămoşesc. Nici că totul se făcea fără ştirea şi încuvinţarea reprezentanţilor orânduirii străine austriece, urmată de cea a şovinismului brutal şi păgubos unguresc, secuiesc şi săsesc, deprinderi consfinţite în ascunzişul a ceea ce numeau domniile lor a fi sintagma „Unio Trium Nationum”. În astfel de condiţii vitrege au deprins a scrie şi citi atât străbunicii, bunicii şi părinţii lui Avram Iancu, cât şi mulţi dintre urmaşii lor, între care şi viitorul „Crăişor al Munţilor”. Apoi, peste drum de bătrâna şi maiestoasa clădire a „Împăratului Romanilor”, înscrisul unei plăci comemorative, de pe frontispiciul unei vechi case de locuit, anunţă trecătorul că Avram Iancu acolo şi-a găsit loc de strădanii revoluţionare şi de puţină şi fugară odihnă, el fiind în câteva rânduri oaspetele incognito al Sibiului imperial, cu guvernator mult mai străin acestor locuri de cât era înaintaşul său, cultul cărturar sas, baronul Brukenthal, din Nocrihul văii Hârtibaciului. „Avrămuţ al Iancului” venind la Sibiu atât înainte cât şi după prima Mare Adunare Naţională a Românilor Ardeleni de pe Câmpia Libertăţii a Blajului, din luna mai a anului 1848. Unul dintre puţinele momente cele mai potrivite mai bunei apropieri de înţelesul sfaturilor chibzuite şi înţelepte ale conducătorilor religioşi ai celor două biserici naţionale ale românilor transilvăneni: Mitropolitul Ortodox al Ardealului, Andrei Şaguna şi Episcopul Greco-Catolic, Ioan Lemeni, mai-nainte ca acesta din urmă să mascheze propria lui trădare a idealurilor naţionale ale adevăraţilor lideri ai revoluţionarilor români.

Mai zilele trecute (respectiv duminică, 10 septembrie), acei români ardeleni adevăraţi (din păcate trişti şi dezamăgiţi de mersul treburilor ţării tot mai anapoda), din nou au coborât şi urcat drumurile văilor Arieşului şi Crişului Alb, pentru a ajunge într-un târziu, în sunetele clopotelor şi în cântările de toacă, în întinsa poiană înverzită a dealului de deasupra Ţebei. Acolo unde, lângă bătrâna biserică ortodoxă a satului, stă îngânduratul şi obositul „Gorun al lui Horea”. Şi pentru că auziseră că este tot mai supărat de soarta neamului său românesc, au venit să-l ocrotească, împotriva vânturilor şi furtunurilor vremii şi vremurilor, cei mai tineri reprezentanţi ai vechilor moţi din „Ţară de piatră a Daciei” Şi s-au aşezat cu mândrele lor cocarde tricolore prinse în piept în chiar imediata lui apropiere. Adică lângă tăcutul şi înfloratul mormânt tomnatic al lui Iancu. Şi au rămas acolo, în stare de veghe, lângă Crucea de la căpătâiul acelui mormânt-simbol, toţi tinerii care au pornit pe jos, în urmă cu o săptâmână, tocmai din vârful „Muntelui Găina”. Numai că până au ajuns la Ţebea li s-au alăturat numeroşi alţi tineri români din orăşelele Câmpeni, Baia de Arieş, Abrud şi Brad, precum şi din satele Lupşa, Sălciua, Avram Iancu, Roşia Montană, Bucium Şasa, Bucium-Poeni, Curechi, Gura Barza, Crişciori, Ţebea şi Vaţa. Slujba religioasă de parastas, ca şi adunarea comemorativă care i-a urmat a fost întregită de o înălţătoare serbare câmpenească patriotic-folclorică, pentru care toţi protagoniştii ei, inclusiv profesioniştii Televiziunii Române şi ai Postului Naţional de Radio, merită sincerele noastre felicitări! Noroc cu acele transmisiuni în direct, că de nu cine altcineva să le mai fi adus aminte nepăsătorilor şi uitucilor că în urmă cu 145 de ani se stingea din viaţă Avram Iancu. Nici că chinuitul şi obositul său trup se odihneşte în acel pământ lutos al Ţebei; nici că în clipa morţii sale mult prea necăjitul „Crăişor al Munţilor” încă nu împlinise vârsta de 48 de ani!

Nelu Vulcan-Agnițeanul