Presa din judeţul Bihor reflectă controversat situa­ţia statuilor lui Mihai Vi­teazul, Mihai Eminescu şi a lui Emanuil Gojdu, pre­cum şi desfiinţarea revistei „Familia” – în care a de­butat Mihai Eminescu -, în anul în care revista sărbă­torea 155 de ani de exis­tenţă; există o serie de proteste împotriva relocării statuilor. De asemenea, există puţine informaţii privind situaţia statuii lui Mihai Viteazul, aceasta putând fi depozitată în curtea Companiei de Apă Oradea, urmând a fi ream­plasată în fostul cimitir Olosig – numit în prezent Parcul Liniştii. Aceeaşi presă prezintă orădenilor şi tuturor celor interesaţi, perspectiva ca în locul statuii lui Mihai Viteazul să fie ridicată statuia regelui Ferdinand şi de ce nu, chiar a sfântului Ladislau; ultimul scenariu este con­si­derat plauzibil, argu­mentele găsindu-se în fundamentarea promovării constante pe care o fac aso­ciaţiile culturale ma­ghiare, rutei regelui Ladis­lau. Pentru corecta infor­mare a cititorilor, ruta Sf. Ladislau pe teritoriul Ro­mâniei este una din cele 12 rute turistice incluse pentru finanţare în Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (alături de ruta castelelor, a curiilor, a cu­lelor, a bisericilor fortificate, a bisericilor de lemn, a mănăstirilor din zona Mol­dovei, a castrelor romane, a cetăţilor şi a satelor cu arhitectură tradiţională), toate făcând parte din platforma de promovare „ROMÂNIA ATRACTIVĂ”.

Ruta Sf. Ladislau va cu­prinde aprox. 20 de obiec­tive, fiind popularizate deja cinci obiective care vor fi incluse în această rută şi care vor beneficia de fon­duri P.N.R.R. pentru restau­rare: biserica reformată din Saciova (jud. Covasna), biserica unitariană din Chichiş (jud. Covasna), biserica reformată din Lutiţa (jud. Harghita), cetatea Biharia din jud. Bihor şi ansamblul abaţiei din Sâniob (jud. Bihor), acestea fiind selectate în urma primului apel public de depunere proiecte.

Şi totuşi cine a fost regele cavaler Sf. Ladis­lau, promovat şi prezent în memoria culturală maghiară, prin povestiri, legende şi chiar pele­rinaje? Această întrebare este pusă de mulţi cititori, în comentariile online, care se simt frustraţi de investiţia de 12 milioane de euro alocată promo­vării acestei rute, dedicate unui sf. catolic.

În istoria ungară, Ladis­lau I al Ungariei (n.1040 – d.1095) a fost şi a rămas în memoria poporului său ca un suveran luminat, domnind din 1077 până la moarte. De numele său este legată desăvârşirea creştinării Ungariei, elabo­rând un cod de legi severe împotriva păgânismului şi a ereziei, călăuzind ma­ghiarii spre dreptul ma­ghiar şi apărarea proprie­tăţii private, îndrumând migraţia populaţiei spre teritoriile puţin populate. A luptat pentru expansiunea teritorială a Ungariei, cuce­rind Slovenia şi Croaţia, unde a fondat Dieceza de Zagreb şi a obţinut acces la Marea Adriatică. Papa l-a însărcinat cu comanda armatei cruciate, în Prima Cruciadă, dar a murit înain­tea campaniei (în cetatea de la Nitra), fiind înmor­mântat în mănăstirea benedictină de la Somo­gyvár; după 1113, rămă­şiţele pământeşti au fost mutate la Oradea, în cate­drala care a fost distrusă (în 1241), de marea invazie tătară. Însăşi înfiinţarea celui mai important oraş din vechea regiune istorică a Crişanei – Oradea mare, Nagyvárad (în maghiară), Grosswardein (germană), Magnovaradinum (latină) –  este legată de acest rege. Chiar dacă prima atestare documentară este din 1241, În „Cronica pictată de la Viena” (Chronicon pictum Vindobonense) re­gelui Ladislau i se atribuie decizia de a ridica o mă­năstire în cinstea Fecioarei Maria, în locul numit „Va­rad” (Oradea); Mănăstirea a devenit leagănul epis­copiei romano-catolice de Oradea, iar patronul spiri­tual a fost regele Ladislau, sanctificat de papa Celes­tin al III-lea, în 1191. Distru­gerea cetăţIi Oradei şi a catedralei romano-catolice în 1241 a fost descrisă de călugărul Rogerius (Ru­giero di Puglia – Rogerius din Apulia) în „Carmen Miserabile” („Cântec de Jale”), care a fost prezent la cucerirea Transilvaniei şi a Marii Câmpii Ungare de tătari. Acest călugăr a fost canonic de Oradea şi ulterior – arhiepiscop de Split (din 1250), în catedrala din Split fiind înmormântat, în 1266. „Cântecul de jale” a fost tradus în limba ro­mână de G. Popa – Lisseanu, în 1935, făcând cunoscut românilor aceas­tă mare invazie şi geno­cidul şi distrugerile făcute de hoardele mongole; el a fost făcut prizonier timp de un an şi jumătate, pentru a trăi în captivitate, ca slugă la un ungur care înţelegea să activeze în slujba tăta­rilor. A evadat în 1242,  fugind prin păduri şi hrănindu-se cu puţinele alimente primite de la ţărani, pentru a se întoarce în Italia şi a continua activitatea de preot. Opera sa a descris Europa Cen­tral-Orientală pustiită de mongolii care, după ce au distrus cnezatele ruse şi Kievul, au continuat cu Polonia şi Silezia, nimicind oastea Ungariei şi toate oştile care au încercat să-i oprească în Moldova, Muntenia şi Transilvania. După aceste distrugeri, au început construcţiile cetă­ţilor, castelelor şi bisericilor fortificate, toate având rolul de refugii în calea invaziilor mongole. Nu întâmplător, Prepozitura Sibiului (în latină Praepositura Cibi­niensis) – numită şi Pre­pozitura „Sfântul Ladis­lau” -, a fost principala instituţie bisericească a saşilor transilvăneni din sec. al XII-lea până la Reforma Religioasă din sec. al XVI-lea. Papa Celes­tin al III-lea a emis şi documentul de atestare a Sibiului, la 20 decembrie 1191, document aflat în Arhivele Secrete ale Vati­canului.

Din perioada interbelică datează şi articolul tribu­nistului săliştean, prof. univ. Onisifor Ghibu, apărut în publicaţia „Universul” (în 1936): „Sfinţii unguri în România”, pe care-l repro­ducem: «Printre anoma­liile împotriva cărora m´am ridicat cu mai multă vehe­menţă şi a căror înlăturare am cerut-o cu toată hotă­rârea a fost aspectul politic naţional al catoli­cismului unguresc din Transilvania. Acest pretins catolicism îşi făurise, pe deasupra dogmelor creş­tine generale, o concepţie specială a sa, pe temeiuri naţionale ungureşti. Astfel, pentru Unguri, Christos a luat înfăţişarea unui Dum­nezeu specific ma­ghiar, a cărui unică misiu­ne e să păzească Coroa­na mile­nară a Sfîntului Şte­fan, – Maica Domnului nu este apărătoarea şi mân­­gâ­ietoarea tuturor creşti­nilor, ci este „Patroana Unga­riei”, înfăţişată cu coroana ungurească pe cap. – Sfinţii principali ai catoli­cismului unguresc nu sunt nici evangheliştii, nici apostolii lui Christos, nici mucenicii cinstiţi de în­treaga Biserică creştină, ci doar regii ungari Ştefan şi Ladislau, fiul Regelui Ştefan, Ducele Emeric, încreştinătorul Ungurilor, Gerhard, Iolan, Margareta şi Cunigunda, fiicele rege­lui Bela IV, şi Elisabeta, fiica Regelui Andreiu II. Aceşti „sfinţi” sunt patronii diece­zelor „catolice” din Transil­vania (Dieceza de Alba Iulia are ca patron pe Sfântul Ştefan, cea de Oradea pe Sfântul Ladislau, rege, – cea de Timişoara pe Sf. Gerhard), ai ordinelor călugăreşti (Franciscanii au pe Sf. Ştefan, rege, Minoriţii e Sf. Elisabeta a Ungariei), ai societăţilor de lectură dela toate liceele Statului catolic ardelean (Cluj, Braşov, Alba Iulia, Tg-Mureş, Odorheiu, Târgu Săcuesc, Miercurea Ciuc ş.a.m.d.). Dintre aceştia, Sfântul Ştefan represen­tantul sfintei Coroane maghiare milenare este patronul întregei Ungarii şi chezăşia unităţii neştirbite a acesteia, iar Sf. Ladislau e patronul general al Transilvaniei şi patronul special al oraşului Ora­dea. Sărbătorile sfinţilor unguri sunt înşirate într’un tablou special în cartea oficială de slujbe intitulată Directorium a diecezei romano-catolice de Alba-Iulia, unde le sunt rezervate nu mai puţin 17 zile pe an, afirmativ în conformitate cu aprobarea de sub Nr. T.39 – 1914 din 14 Maiu 1914 a Sfântului Scaun.

În aceeaşi carte, pentru Dieceza Satu Mare se pre­văd pentru cinstirea Sfân­tului Ştefan nu mai puţin de 6 zile (29 Maiu, 30 Mai, 20 August, 26 August, 27 August), iar în cea pentru Oradea  5 zile pentru Sfân­tul Ladislau (26 Aprilie, 27 Aprilie, 29 Aprilie, 3 Maiu, 27 Iunie). Toate aceste sărbători se serbează în Transilvania românească fără nici o restricţie, ca şi când această provincie ar aparţinea şi astăzi Unga­riei. Iar dincolo, în Ungaria, aceste sărbători sunt pri­lejuri anuale de manifes­taţiuni revizioniste, în cari nu aleargă numai sute de mii de unguri din „ţara-mamă” şi din „teritoriile ocupate”, ci sunt aduşi ostentativ şi străini „catolici” din toate continentele, în scopul de a manifesta în mod solidar pentru refa­cerea unităţii Ungariei milenare sfâşiate pe nedrept tot prin tratatul dela Trianon». 

(va urma)