Bat tobele şi ne prăfuim vorbele

Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Ştim, dar nu acceptăm decât prin decibelii răzleţi ai vorbelor, tot mai încurcate printre prafurile propriilor siluete prăfuite. Ne mai şi batem pentru un supliment de praf de pe ritualul- în stilul şi repetabilitatea gestică a zgomotului provocat de un toboşar tăcut cu el însuşi. De unde şi concluzia că e posibil să taci, repetabil, constant şi, uneori, mimând aerul comprimat între buzele cinelelor arămii de atâta duioşie bătută.
Nu ştim (şi nici nu e indicat) să ne protejăm împotriva prafului care se aşterne, în prelungirea gândurilor. Oare se poate bate ecoul tânguit pe o fâşie de piele tăbăcită şi să aibă ritmicitatea animalului jupuit? Putem crede. Şi absurditatea ne convinge să acceptăm vorbele încâlcite, din moment ce praful nu e doar o idee. Suntem tentaţi să credem, dar nu acceptăm decât prin compromiterea vorbelor şi umbrirea siluetelor prăfuite dintre cuvinte.
Un toboşar simte tăcerea, prin prelungirea mâinilor. Câteodată are ritmul tăcerii repetitive. E atât de rânduit, încât nici nu mai ştie de ce bate tobele, iar noi ne orânduim în expresia vorbelor înfundate. Cu aceeaşi gestică nu poţi repeta ritmul, cadenţat, prin praful de sub şenilele cuvintelor. E încă o "bătaie" sub orizontul prăfuit de atâta bătaie de joc în ritmul în care ne frământăm praful dintre cuvinte. 
Nu ştim să scuturăm de praf cărţile. Dintre coperţile lor, din pielea tobelor care ne acoperă auzul, se desluşeşte câte o nedumerire: auzul e dinaintea primelor cuvinte, nerostite? Sau nu ne interesează de ce bat tobele, dar acceptăm zgomotul fâşâit al prafului de pe umerii toboşarului, în varianta fără uniformă cu stele la vedere.
Ştim să exersăm şi să ne batem pe o fâşie de piele pe care se scrie, dar nu ştim să descifrăm ideogramele de pe o tobă tăcută. Precis ne e praf. Doar fumul prevestitor, din tobă în tobă şi relieful cuvintelor au şlefuit ritmul în care ştiam să ne "exprimăm" din vorbă în vorbă.
De ce bat tobele, în dungă? Probabil nu ştim să aşteptăm săvârşirea ecoului. Dacă îl spargem mai durează până se aşterne praful, pe dinafară, căci ecoul devine un magnet al tăcerii. Atunci, poate, vom încerca să intrăm în ritmul şi frecvenţa toboşarului despre care încercăm să ne amintim. 
Ştim şi ne complicăm, şi purtăm de gât o tobă, dar nicio tolbă plină de praf nu ne-ar fi de folos. Nu ştim să acceptăm şi să respirăm praful. Cel de pe tobă nu se colecţionează în biblioteci. Ştim, dar învăţăm să ştergem praful, de parcă patinăm pe o rezonanţă aplatizată: aşa cum se aude prima bătaie pe o tobă, la intrarea toboşarului anonim în tăcere.
Dacă pierdem ritmul, ne-am vorbit între noi, fără să ştim. Ceea ce ştim, dar nu acceptăm în lipsa vorbelor…