O mărturie de dincolo de lumea aceasta, o chemare la Împărăție

Bunul meu prieten, editorul sibian Romeo Petrașciuc, propune o carte nouă cu un autor a cărei activitate publicistică- jurnalist și scriitor inspirat -o urmăresc cu respect de tare mult timp: Dumitru Manolache, Violoncelul de țărână (Ed. Agnos, Sibiu, 2023, 317 pg.). Am citit volumul în PDF pregătind coperta a 4-a dar acum, ținând în mână volumul tipărit, prefațat de poetul- preot Cristian Muntean (Romanul unei convertiri, pp. 7-11) înțeleg parcă mai bine că avem la îndemână o capodoperă de roman-epistolar în sensul epistolelor paulinice, mărturisitoare, convertitoare. De altfel emoția lecturii nu te părăsește timp bun de când închei ultima filă de măarturie. Acum știu că romanul este după un caz real și poate de aceea entuziasmul lecturii sporește și-mi aduce aminte că prin Dumitru Manolache jurnalismul creștin de mare calitate nu a pierit. Îngăduiți, așadar, să adaug coperta ce-am desenat cu litere: „O carte-metaforă despre viață. Dumitru Manolache reușește- și aproape că-i reușește cu fiecare text literar și de ton jurnalistic- să ne reînvețe că a fi creștin e un mod de viață și nu o teorie ieșită din pre-comunul trăirii teoretice. Un Epistolar pentru care am reînvățat să citesc cu un nod de plâns în gât și cu un ochi pe Psaltirea unui suflet cutremurător de ceresc. Simt că e o persoană reală interlocutoarea pentru care autorul a acordat la cer violoncelul de țărână. De aceea mărturia cărții este cu atât mai mult dureros de reală, de vie. Un fior de Înviere străbate întreaga scriitură din carte și la finalul ei ești emoționat asemeni unuia ce poartă pe buze gustul de vin sfințit din Pâinea ce se cheamă Paști. Un efort remarcabil de a evita dulcegăria unei mărturisiri mediocre, o veritabilă artă a scriiturii desprinsă parcă din hramul paulinic ori hrisostomic. O bucurie ascunsă în cearcăn de Priveghere și împlinită în ectenia iubirii. Fiecare rând pare o dezmierdare de adevăr. Și prinde bine sufletului omului-oboseală în care ne-am cam transformat cosmetizând dezamăgirea de lume în amăgirea de ea. Avem dinainte o carte minunată. Citiți pe îndelete. Sfințenia merită gustată în tihnă. Iar tihna născută din gustarea ei nu se va lua de la noi. Sevă de har a unui violoncel de țărână cerească….”. Atât de vie încât trece din viață în memorie și apoi iar în viață.