Gânduri de Înălțarea Domnului

 Ziua de Înălțarea Domnului, an de an cinstită de toți cei ce au ales să parcurgă etapele vieții pe calea credinței, este și un moment în care încercăm, poate cu umilință, poate cu îndrăzneală, să ne întrebăm pe noi înșine dacă am reușit sau dacă reușim să ne înălțăm la nivelul așteptărilor noastre sau ale altora, dacă ne-am străduit sau ne străduim să fim mai buni sau măcar mai deschiși la dialog și toleranță. Cel mai adesea, dacă nu întotdeauna, oamenii sunt cu adevărat fericiți doar atunci când și cei din apropierea lor resimt aceeași stare. Neîndoielnic, cel mai frumos model de apropiere sufletească, de înțelegere și comuniune, rămâne cel oferit de comunitățile rurale! Așezate de-a lungul văilor ori răsfirate pe culmi de dealuri și munți, satele românilor, strâns legate de Biserică și cimitir-  oare cum s-ar simți credincioșii fără de prezența lui Dumnezeu și a celor care le-au fost cândva în preajmă?-, rămân și astăzi locul în care se păstrează ceva din farmecul timpurilor în care vecinii se ajutau între ei, localnicii își dădeau binețe, iar copiii știau că se pot ridica cât mai sus pe scara socială doar muncind și studiind, respectându-i pe toți cei din jur și conservând moștenirea de tradiții și obiceiuri pe care cei de odinioară le-a lăsat-o în dar. Izvor de nesfârșite bucurii, satul a rămas, prntru toți cei care au pornit în lume din spațiul ulițelor scăldate de soare și pline de verdeață, leagăn al copilăriei, având pecetea unicității și a unității, și loc de reîntoarcere în momente de introspecție sufletească, la ceasuri de cumpănă sau în clipele de bucurie. Momentele petrecute într-un sat, oriunde pe plaiuri românești, au iz de busuioc pus la icoane și au menirea de a înălța înspre celeste zări gânduri, doruri și trăiri. Și poate nicicând mai mult ca în zilele dintre Înviere și Înălțare!

      Ca în foarte multe alte locuri din țară, într-un sat de munteni statornici și harnici, în ținutul în care Nicolae Iorga transpunea în pagini nemuritoare fapte din bogata istorie a neamului, la slujba de Înviere oficiată  de părintele Alexandru Zamfir, în Biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” din satul Cornu de Sus, li s-a vorbit credincioșilor și despre datoria de a păstra credința strămoșească, conservând limba doinelor și dorurilor românești și perpetuând noian de lucruri adânc înrădăcinate în neam. Părintelui și celor ce tocmai și-au spus unii altora cu atâta bucurie în glas: Hristos a Înviat! le-a răspuns un grup de fete îmbrăcate în portul încântător brodat de femei prahovence cu multe nuanțe de roșu. Crescute cu evlavie și smerenie și instruite de două tinere intelectuale ale locului, Grațiela Cîrciu și Alice Botoacă- și ele înnobilate de hainele românești purtate cu mândrie-, micile vestitoare ale Învierii ne-au făcut cu vocile și repertoriul lor să fim mai aproape de Domnul din morți înviat și mai trainic legați de neamul în care ne avem obârșia. Iar fervoarea cu care tinerele, mai mari sau mai mici, au încântat, cântându-le credincioșilor, s-a transmis fiecăruia. Farmecul acelor clipe, întruchipând virtuți și energii românești, cu siguranță repetate în mii de biserici și mănăstiri, s-a perpetuat din ceas în ceas înspre Ziua Înălțării.

      Deopotrivă a Domnului, a eroilor care au scris epopeea devenirii noastre și a unei țări cu oameni hărăziți să dăinuie întru veșnicie. 

                                     Tiberiu Dumitru Costăchescu