Itinerarii iernatice şi primăvăratice

Bătrânii plugari români şi saşi ai satelor de pe lunga vale folclorică şi etnografică a Hârtibaciului, denumeau ve­chiul şi frumosul lor ţinut tran­silvan ca fiind cel al păstorilor de vite cornute şi al cultiva­torilor de grâne, cucuruze şi crum­pene. Şi erau într-atât de harnici şi de grijulii bătrânii gospodari ai acelor sate din­tre Sibiu, Agnita şi Sighişoara încât fiecărui anotimp al anu­lui îi dedicau câte un mare târg de animale şi bucate. Şi de fiecare dată găzduit de orăşelul Agnita, considerat a fi capitala întregii văi, lungă de 100 de kilometri şi străbătută, cândva, de vestitul trenuleţ de marfă şi de călători „Mo­căniţa”.

 -//-

Am un prieten vrednic de toată lauda. Şi nu numai pentru că are o profesie şi o îndeletnicire tot mai rar întâlnită şi practicată în această lume, dar şi că o face nesilit şi neplătit de nimeni. Este acel meşteşug care înfrumuseţează locurile şi lucrurile urâţite de cei din jurul lui. Şi o practică nu numai fără a-i certa pe cei vinovaţi, dar şi cerându-le acestora iertare pentru deranjanta şi riscanta lui îndrăzneală.

 -//-

Nimic mai frumos, mai plăcut şi mai emoţionant decât ca la bătrâneţe să ne readucem aminte de anii copi­lăriei. Un astfel de moment mi l-a prilejuit chipul imaginar al Măriucăi, fosta mea colegă de şcoală profe­sională. Eu simţeam pentru ea ceea ce părea să fie o platonică iubire şi nu spu­neam nimic. Ea la fel, tăcea chitic! Până când într-o re­creaţie mi-a făcut un semn discret să caut ceva anume în buzunarul drept al hainei uniformei mele şcolare. Era un bileţel. L-am citit, pe ascuns, şi am rămas extrem de fericit. Îmi scria că ar vrea să mă ajute la matematica şi fizica corigenţelor mele repetate. Evident că eu mi-am luat examenele. Ea, însă, s-a îmbolnăvit subit şi a murit, chiar la începuturile acelei vacanţe şcolare de vară. Era în data de 15 iunie 1950. Se împlineau 61 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Cu mintea puţină de atunci mi-am zis, în sinea mea, că în fiecare an voi aşeza pe lespedea rece a mor­mântul său câte un bucheţel din albăstrelele câmpurilor moţeşti şi transilvane care îmi vor ieşi în cale. Iar acel emo­ţionant gest al readucerilor aminte să-l repet de tot atâtea ori câte strofe numără poe­mul eminescian Luceafărul. Acum, după trecerea a 73 de ani, constat cât de naiv am fost, de vreme ce sunt 96 de strofe la număr, a patru versuri fiecare. Ca urmare, cărei Divinităţi Cereşti să-i cerşesc o atât de lungă viaţă!? Ar însemna să mai trăiesc încă 23 de ani. Ori eu, de ”Dra­gobete”, am împlinit 88 de ierni şi tot atâtea începuturi de primăveri. Şi cum mă tem că am să mor ca mâine, am să-l rog  pe nepoţelul meu profesor, Cătălin, ca atunci când eu nu voi mai fi să îşi aştearnă el paşii pe acel nu prea scurt drum al Cimitirului Bradului Munţilor Apuseni. Orăşelul situat pe malurile Crişului Alb al Ţebei Gorunului lui Horea, al mormântului lui Avram Iancu şi locului  naşterii părintelui-călugăr Arsenie Boca.