Omeneşte, uitarea e credibilă

Uitarea e pasiunea trecutului în care s-a întâmplat ceea ce se putea evita. Uitarea de sine sau fobiile generate cu reversibilitate credibilă-atâta vreme cât e omeneşte să vrei să uiti-se făptuieşte printr-o terapie, aparent neinvazivă, dar cruntă şi disimulată prin indiferenţă. Uitarea e patologică. E prestatoare de nimicurile celor hărăziţi cu o viaţă liniară, chiar liberă de orice simtom uman (sau complice, prin complicaţie). Convenţia dintre uitare şi autobiografiile nechibzuite, e "dictată" într-un singur sens: omul ştie să omită, cu bună-ştiinţă, uitarea. Continuă să investigheze miturile fanteziste şi fentează, prin metafore groteşti, unicul episod dintr-un nesfârşit de eşecuri omeneşti, deci reciclate.
Uităm, într-un mod credibil, ceea ce nu vrem să ne afecteze amintirile. Nu uităm să ne împrospătăm stilul ritualic şi pasional, şi continuăm dresajul ideilor împăiate şi fixate în vitrina blindată a memoriei. Nu ştim din ce parte să ne privim, în timp ce alţii, dar aceiaşi, cumpără bilete cu reducere, la matinal. Seara, înspre răstălmăciri, suntem priviţi prin ocheanul caleidoscopic al uitării. Se uită, în numele istoriei rescrise cu "aplicaţii" din perspectiva trecutului estetizat. Nu se uită unii la alţii, de parcă n-ar mai fi aceiaşi. Se duşmănesc de când se ştiu. Nu uită să-şi ofere asistenţă, se adaptează şi se încuscresc prin ADN-uri falsificate. Uitarea este planificată. Depinde cine se ocupă…
                                                                                         ***
Ce să mai uităm? Cum se face selecţia dintre uitările impuse şi cele native, apoi patriotice şi ideologizate pe blatul pieţei libere a uitării. Uitarea e pasională prin expansiunea trecutului, dar mai bine era dacă-l evitam. Nu s-a întâmplat să fim credibili, nici după ce am uitat încotro ne-am îndreptat, când omeneşte era de neconceput.
Cum să uităm ceea ce nu ne afectează? E altfel când ne uităm peste umăr şi uităm spre ce ne îndreptăm, cu intuiţie obsesivă, dar credibilă în fixaţia pe care ne-o permitem, deoarece omeneşte este posibil, invers, nu. E altfel când se conştientizează ritualul uitării, după ce am aflat că se putea evita prin repetiţia fobiilor în care ne planificăm uitarea de sine.
Ce să mai uităm, în perspectivă? Ar fi bine să uităm, dacă evităm timpul prin care ne infuzăm credibilitatea amnezică. Unde este uitare, nici minte nu a avut înţelepciunea să se destăinuie…