VALENTIN LEAHU – în ardere benevolă pe rugul boemei

IOAN GLIGOR STOPIȚA

            Valentin Leahu este, de departe, regele neîncoronat al boemei sibiene. Teleportat de pe malul Dâmboviţei, aici, pe malul Cibinului. Ca şi celălalt rege autohton e un unicat şi nu are termen de comparaţie. Se poate compara doar cu el însuşi. Poate că e chiar o salamandră ignifugă ce străbate prin flăcările Infernului primele ore ale dimineţii, când oglinda se face cioburi, iar cafeaua cu sare îl resuscitează. Străbate apoi flăcările Purgatoriului alături de prieteni vechi, îşi face alţii noi la fiecare popas din desele grădini de vară de pe Corso-ul sibian. În sfârşit, după prânz şi ojină, trece prin flăcările binefăcătoare ale Paradisului în prelungite cine dionisiatice… Aşa, călare pe delfini înaripaţi, înaintează ca un boem, născut iar nu făcut, spre „Apusul vinului din călimară”. Titlu pe care l-a dat şi primei cărţi scrise şi tipărite. O carte de suflet necesară echilibrului sufletului său. O carte cu prieteni, despre prieteni, prin care îşi reface, şi îşi recompune propria existenţă limită, din trăiri intense, uneori dramatice. Cartea poartă şi o gestică umană şi sentimentală a unor documente de viaţă aşternute pe hârtie cu pasiune. Pasiune ce dă relief fiinţei, ce optimizează şi te pune într-o relaţie calorică entuziastă, ca o recompunere şi o regăsire a fiinţei răvăşite. Visul său de a-şi aşterne pe hârtie amintiri dragi şi plăcute din boema bucureşteană, spumoasă şi adevărată, şi-a găsit finalitatea. Acum ştiu că Valentin Leahu e un pom domnesc din lemnul căruia se fac doage pentru călimările în care se naşte, trăieşte şi amurgeşte vinul bun pentru cuminecătură. Te pupă pe inimă şi pe suflet ori de câte ori are ocazia. E un as pentru cei ce vor să înveţe meseria unui ziarist de investigaţie. Ştie să sondeze fiinţa umană şi chiar să depisteze pe purtătorii de rânjet spiritual ascuns sub retină. Întotdeauna mă minunez cum poate să acapareze auditoriul şi chiar să creeze dependenţă. Pare un reporter sentimental de cursă lungă, un maestru al confesiunilor suculente şi relevante, trecând cu uşurinţă de la faptul divers anecdotic la realism jurnalistic, de la ironie şi sarcasm, la duioşie şi efecte delicate, la sensibilităţi simpatetice şi eruptive pline de surprize, urmând drumul glorios al lacrimei de sentimental incurabil. Pe mine mă leagă de acest „sudist” o prietenie descântată de vârcolaci ghiftuiţi cu pulpă de lună plină şi căzuţi la cinele noastre din serile şi nopţile porţilor de suflet deschise. Ne mai leagă o prietenie cu bucurie de prun, de entuziasm al hameiului şi de întreţinere a flăcării minţii de viţă de vie. Numai noi ştim cum în nopţi de turnesol, cu aer de sânge închegat, ne nălucim trecând prin ecluzele cetăţii, din Citta bassa în Citta alta, ca nişte şamani somnambuli mângâiaţi de stele şi ne oprim pe Podul Mincinoşilor ca să vorbim sincer despre iubirea consoartelor noastre care ne aşteaptă acasă. Şi care, chiar în acest timp ne pun valizele la uşă. I.Q.-urile noastre nu comportă modificări semnificative, nici la întâlnire şi nici la despărţire, atâta timp cât suntem convertiţi să săpăm fântâni care să dezlege izvoare albastre  să ude grădinile Rapsodiei şi ale Cenaclului de la Păltiniş. Ca să nu devin prea sentimental, Vali dragă, îţi spun şi eu ceea ce îmi spui întotdeauna: „Hai că te iubesc de nu te vezi!”…