Sibienii au sărbătorit Unirea Principatelor. Hora Unirii și fanfară în Piața Mare

Autoritățile au sărbătorit în avans Unirea Principatelor Române, printr-o manifestare organizată în 18 ianuarie în Piața Mare, cu fanfară și Hora Unirii.

Evenimentul a fost organizat de Consiliul Județean Sibiu, Primăria Municipiului Sibiu, Instituția Prefectului – Județul Sibiu în colaborare cu structurile militare din garnizoana Sibiu, Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

La orele prânzului, în Piața Mare a răsunat muzica de fanfară, iar apoi ce prezenți au jucat Hora Unirii. Numărul sibienilor veniți la manifestare a fost mic, în condițiile în care a fost o zi din cursul săptămânii. Prefectul Mircea Crețu și vicepreședintele Consiliului Județean Sibiu, Marcel Luca, au fost alături de cei care s-au aflat în Piața Mare să marcheze Unirea Principatelor Române.

Scurt istoric despre Unirea Principatelor

Redăm mai jos un articol publicat în Tribuna, în anul 2014, de istoricul Mihai Racovițan, și care cuprinde informații interesante despre momentul important din istoria românilor.

„Concluzia principală pe care au formulat-o fruntaşii Revoluţiei române de la 1848 a fost aceea că trans­formarea pe cale modernă nu se poate realiza decât prin unitate. "Nu poate fi fericire fără libertate – scria N. Bălcescu – nu poate fi libertate fără putere şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic". De aceea, în perioada care a urmat revoluţiei, eforturile vor fi concentrate în direcţia constituirii statului naţional, premisă esenţială a moder­nizării societăţii româneşti.
Revoluţionarii români au înţeles, analizând raportul de forţe pe plan european din anii '60 ai veacului al XIX-lea că, într-o perspectivă apro­piată, era posibilă doar unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, urmând ca unirea tuturor teritoriilor româneşti să se înfăptuiască ulterior, când împrejurările o vor permite.

Lucrarea pentru unire a fost largă şi nestăvilită, în rândul emigraţiei revolu­ţionare şi în sânul celor de a­casă. Propaganda în Europa s-a desfăşurat cu tenacitate şi cu o rară abilitate, folosindu-se disen­siunile politice şi concurenţa economică dintre Marile Puteri. Reprezentanţii aces­tora la Congresul de Pace de la Paris, din 1856, care a încheiat Războiul Crimeii, erau informaţi în legătură cu dorinţele românilor, mani­festându-se în mod diferit faţă de unire. Ne-au fost favorabile – fiecare din interese proprii – Franţa lui Napoleon al III-lea, Rusia, Sardinia şi Prusia, Anglia încă nu era ostilă, iar unirea a fost combătută cu înverşu­nare de Turcia şi Austria, din motive lesne de înţeles. Ca atare, Congresul a hotărât ca statutul definitiv al Prin­cipatelor să fie stabilit după ce locuitorii celor două ţări se vor fi pronunţat.
Lupta pentru realizarea Unirii trecea, exclusiv, în sarcina poporului român, hotărât să învingă toate adversităţile care i se ridicau în cale. Spiritele înaintate ale societăţii româneşti au antrenat activ în lupta pentru Unire largi categorii sociale. În fruntea acţiunii se situea-ză personalităţi ca M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza, V. Alecsandri, Costache Negri, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac. Publicaţii ca "Timpul" şi "Patria" (la Bucureşti), "Steaua Dunării" şi "România literară" (la Iaşi), susţin cu tărie ideea unirii. Zeci de memorii, adrese, petiţii, dând expresie aspiraţiilor comune, luau drumul cabinetelor din Londra, Paris, Petersburg, Viena, Constantinopol, cu intenţia de a demonstra drepturile istorice ale românilor şi de a obţine, fie o modificare a punctelor de vedere potrivnice şi rezervate ale unor Puteri, fie o acţiune mai hotărâtă din partea acelor cancelarii care, în principiu, erau de acord cu ideea Unirii.

Starea revoluţionară ce domnea în acei ani în toate teritoriile româneşti ne este dovedită de mişcările de peste tot: ale grănicerilor dunăreni, agitaţiile ţărănimii, legătura strânsă între fruntaşii unionişti aflaţi în emigraţie şi cei care, cu temeritate, activau în ţară, numeroase ziare şi reviste, broşuri, foi volante, memorii şi petiţii, din Moldova şi Muntenia şi din celelalte provincii româneşti – toate sprijinind activ cauza Unirii, acţiunile de contracarare a încercărilor separatiste ale boierimii conservatoare, sprijinite de Austria şi Turcia.
În Transilvania, autorităţile habsburgice raportau la Viena despre agitata atmos­feră din rândul românilor de aici, lupta lor pentru drep­turi naţional-politice şi sociale putând produce "urmări grave" pentru Austria. Se semnala că "în părţile sudice există deja repre­zentanţi ai ideilor ultra-române"; vechii fruntaşi de la 1848: Iancu, Şaguna, Cipariu, Laurian, Bariţiu, Balint, Axente Sever nu-şi contenesc drumurile sau petiţiile către Curtea vieneză pentru recunoaşterea drep­turilor poporului român.
Lupta pentru Unire înscrie progrese apreciabile în opinia publică europeană, în rândul unor influente cercuri politice şi diplomatice, fiind sprijinită cu sinceritate şi eficienţă de eminente personalităţi ştiinţifice şi culturale, de influente pu­blicaţii franceze, belgiene, italiene, britanice. Tratatul de Pace de la Paris prevedea o comisie care să cerceteze starea internă a Principa­telor, convocarea Divanurilor ad-hoc, adunări reprezen­tative care urmau să exprime dorinţa populaţiei cu privire la viitoarea organizare a Ţărilor Române. În octom­brie 1857, Divanurile ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti au votat hotărârile care dădeau glas voinţei unanime a poporului român: Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia într-un singur stat: România; domn ereditar, dintr-o dinastie domnitoare a Europei; auto­nomia şi garan­tarea drep­turilor internaţionale ale statului, stipulate în vechile capitulaţii încheiate cu Poarta; neutralitatea şi in­violabilitatea statului român; adunare reprezen­tativă şi constituţională; garanţia colectivă a Puterilor.
Generaţia Unirii s-a dovedit a fi la înălţimea mi­siunii sale. Comitetele elec­torale ale Unirii, înfiin­ţate pretutindeni, explică popo­rului programul unio­nist: Unirea Principa­telor într-un singur stat şi sub un singur guvern, drepturi politice, libertatea comerţului, guvern reprezentativ şi o singură adunare cetăţenească re­prezentativă pentru intere­sele întregului popor. "Do­rinţa cea mai de pe urmă a tuturor valahilor şi moldo­venilor", ce cu greu putea fi împiedicată "fără vărsare de sânge", a înfrânt diversiunile reacţiunii interne şi a făcut să pălească dispoziţiile Con­venţiei de la Paris (1858) care, exprimând jocul de interese al Puterilor euro­pene, prevedeau o unire in­completă, ce nu corespun­dea aspiraţiilor de unire ale românilor.
Poporul român a dorit o Unire temeinică, deplină, şi aşa a şi înfăptuit-o, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 şi 24 ianuarie 1859, ca domn în Moldova şi Muntenia – chezăşie de domnie dreaptă, de reforme înnoitoare, de legalităţi. Punând Puterile garante în faţa faptului împlinit, naţiu­nea română şi-a exprimat voinţa de a-şi rezolva singură propriile sale treburi.
Însemnătatea acestui act istoric a fost covârşitoare pentru evoluţia ulterioară a naţiunii romane, întrucât a creat structurile statului modern român, a stat la temelia cuceririi indepen­denţei şi a înfăptuirii unităţii naţionale depline. În toţi cei şapte ani de domnie ai suve­ranului integru şi pătruns de cel mai ales patriotism, Alexandru Ioan Cuza, alături de multiplele reforme care au creat o ţară nouă şi cu viitor, o preocupare con-stantă a fost apărarea şi întărirea autonomiei ţării.
În raporturile Principatelor Unite cu puterea suzerană, Turcia, vechii umilinţe fanariote i-au luat locul dem­nitatea naţională şi stră­daniile, multe evidente, pentru dobândirea neatâr­nării. Atitudine demnă şi fermă au adoptat domnul Unirii şi guvernele sale şi în raporturile cu marii vecini, Austria şi Rusia. Procesul form[rii statului independent român era în plină desfă­şurare.
Unirea din 1859 a con­stituit pentru popoarele din centrul şi sud-estul Eu­ropei, o ilustrare a aplicării prin­cipiului dreptului de auto­determinare, al unirii pe baze plebiscitare a două teritorii aparţinând ace­luiaşi popor. Unificarea Italiei, Germaniei şi a altor state s-a înfăptuit pe calea armelor. Românii au oferit soluţia căii paşnice, aceeaşi care va fi folosită şi în 1918, când s-a încheiat procesul de făurire a statului naţional român.

În esenţă, a fost soluţia impusă prin voinţa naţiunii române.”

Mihai RACOVIŢAN
Societatea Cultural Patriotică “Avram Iancu” Sibiu