Pâine și Lumină (Matei 14. 14-22)

Nu avem cum face abstracție că anul acesta Duminica a VIII-a după Rusalii stă dinaintea ochilor noștri lipită de praznicul Schimbării la Față a Mântuitorului. Suntem în spațiul amplu care umple istoria propovăduirii Domnului Hristos. Capernaumul nu e departe de locul pe care Tradiția îl desemnează a fi Taborul descris de Scripturi drept întâia arătare a Luminii Învierii dinainte de Înviere. O lumină care schimbă definirea Luminii și ne arată că Hristos străbate lumea cu forța arătată a Luminii care rodește înviere. De ce devine importantă prăznuirea aceasta, aducerea aminte de ea în plină lumină de August? Pentru că arătarea Domnului se face între doi martori de necontestat ai Vechiului Legământ- Moise și Ilie- și poartă cu sine reacția unui om, Petru, la tot ceea ce însemna cunoașterea mistică a lui Dumnezeu până în clipa aceea a dezvoltării umane: Bine ne este nouă aici, haidem să facem trei colibe! Colibele lui Petru, surori bune cu Arca lui Noe în conștiința de bine și de mântuire a lumii. Colibe în care ei, martorii, nu încap ci doar stau îndelung privind ceea ce, practic, nimănui nu-i fusese dat să vadă. Cuprinderea în spațiul unei colibe a slavei lui Dumnezeu este ceea ce ne paște mereu și pe noi în gânduri. L-am ține cu noi pe Hristos, L-am păstra în spațiile în care am putea să-L privim mereu spre încurajare. Icoanele sunt astfel de colibe taborice, ce se umplu de lumina necreată și din ele auzim glasul Tatălui confirmând veșnic: Acesta este Fiul Meu… (Luca 9. 28-36 și Matei 17. 1-9). În Lumina aceea și în virtutea rodirii glasului Tatălui în Biserică avem a gândi asupra Evangheliei Duminicii acesteia, a înmulțirii pâinilor (Matei 14.14-22). Cu toate că, precum vedeți, în ordinea descrierii evanghelice Matei așează momentul Tabor după înmulțirea pâinilor, cum și va fi fost.

            Nu știm să fie undeva mai direct prezentată grija lui Dumnezeu față de oameni decât în Evanghelii. Citesc și aud de ani de zile comentarii, unele mai acre decât altele, asupra neputinței creștinismului de a restarta lumea și îmi dau seama că, dincolo de gafele impardonabile ale creștinilor, efortul Mântuitorului de a ne restaura ca oameni este caricaturizat și din neștiință, din rea voință în cunoaștere. Dacă tot vorbim de analfabeții funcționali cu batjocură și rânjet superior de ce i-am ierta de alfabetizații nefuncționali, care reduc totul doar la ce știu ei? Și în vremea Mântuitorului era la fel. Fariseii sunt sămânța celor care leagă pe Dumnezeu doar de ei, și numai de ei. Par restaurați în creștinii care bat metanii și rănesc oameni cu siguranța vorbelor lor ce le socotesc revelații particulare, ce mai. Cărturarii sunt sămânță elitiștilor de astăzi pentru care nu doar că nici unul din contemporani nu este prea bun dar chiar și Dumnezeu are probleme în a le satisface efuziunea lor culto-culturală. Pentru aceea este importantă Înmulțirea Pâinilor din miezul de vară al Bisericii.

Momentul este surprins de Evanghelist îndată după tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul la vremea unui chef regesc. Acolo vinul nu veselește inima omului ci-i prostește capul și un orgoliu nemăsurat, promisiune de doi bani făcută unei adolescente lascive, face victimă profetul. Primul dintre oameni ce-și pierde capul pentru Hristos. Plătind cu viața adevărul propovăduit și morala susținută nu doar pe tradiție ci și pe cuvântul lui Dumnezeu. Ioan este în fond arătarea deopotrivă a lui Moise- prin Legea ce o propovăduiește- și a lui Ilie- prin misiunea profetică pe care o asumă, cu prețul vieții. E un om-Tabor, dacă vreți, înainte de Tabor. Mai cu seamă că și pe el îl însoțește Glasul Tatălui ce ne binevestește împlinirea Întrupării în Hristos Iisus.

În clipele acelea, cred, și de dezorientare a poporului ce-l însoțise pe Ioan la apa Iordanului se ivește Hristos în mijlocul mulțimii. Gândiți-vă la momentul de îndată de după Înviere și la frica de iudei ce se încopciase în sufletul Apostolilor. Nu altfel trebuie să fi fost la ucenicii lui Ioan. Așteptau să fie căutați, ca adepți ai lui și pedepsiți. Și probabil dacă nu exista întristarea lui Irod (Matei 14.9) și de s-ar fi făcut judecata aceluia pentru vreo culpă- fie ea și închipuită- așa s-ar fi petrecut lucrurile. Vestea morții lui Ioan bulversează comunitatea și în mijlocul acestui balans între frică și fugă se ivește Hristos. și El se retrăsese în pustie (Matei 14.13) semn al unei pregătiri în plus pentru tot ceea ce avea să urmeze. Căci din pustia acestei retrageri până în pustia din Mormânt Domnul Hristos nu-și oprește Iubirea să lucreze în favoarea noastră, a oamenilor. Din milă, ieșind din asceza pustiei, Domnul vindecă pe bolnavii celor ce-i țineau calea. Și acolo, în limita între moartea lui Ioan și boala vindecată așează prima înmulțire a Pâinii și peștilor. Este semnul unei cine târzii, care avea să preînchipuie, în Lumina Taborului despre care am scris mai sus, sensul Liturghiei de astăzi. O masă mereu la limita între moartea profeților și vindecarea bolilor prin mila lui Hristos.

E clar că Apostolii nu se așteptau la o astfel de lecție. Erau încântați că erau ucenicii Unuia care strângea oameni. Prieten cu Ioan ce tocmai fusese decapitat și cărora unii dintre ei îi fuseseră ucenici. Vor mai fi văzut vindecări- e posibil Ioan să fi făcut astfel de lucruri, „gătind calea Domnului” putând să însemne și prefațarea minunilor Acestuia- și mulțimi ascultând care mai apoi însă rămâneau „pe cont propriu” în tot ce însemna gospodărirea post-eveniment. Știau și ei sărăcia oamenilor și a zonei de aceea insistă la slobozirea oamenilor. Devenea, cu apusul soarelui, imposibil să mai obțină ceva să treacă peste noapte cu bine. foamea ce o întrezăresc mai venea dintr-un motiv. Bolnavii vindecați vor fi cerut, asemeni tuturor celorlalți bolnavi amintiți în episoade din Evanghelie- ba chiar asemeni Domnului după Înviere, cam în aceleași locuri, geografic vorbind- să mănânce și astfel rezerva de hrană s-a împuținat spre deloc cu mare ușurință. Mai puțini bolnavi înseamnă mai multe guri flămânde. Mântuitorul îi îndeamnă să le dea ei, Apostolii, să mănânce. Simt că s-au uitat la El ca la un ciudat- ca să o spun în limbajul zilei- sau ca la unul care nu știe ce zice. Ori aici se vădește diferența fundamentală între Hristos și toți ceilalți profeți ai lumii, arătând, a câta oară, adâncul prezenței firii dumnezeiești întrupate. Nu ideologizează hrănirea ci hrănește. Peștii – doi- și pâinea- cinci miezuri amărâte, cel mai probabil- sunt pretext împlinirii adevărului glasului ce trecuse prin Ioan, dându-i forța să reziste morții. Acesta este chiar Fiul Tatălui ce mărturisea aceasta.

Cred că aici este forța acestei Duminici. Ea ne vădește că Hristos nu doar vorbește despre Pâine ci oferă Pâine. Nu dă idei despre hrană ci hrănește cu adevărat. Locul întâlnirii Pâinii cu Lumina rămâne Biserica. Dumnezeiasca Liturghie poartă în rodirea sa și vârful Taborului și Taina Capernaumului, și Crucea Golgotei și Pâinea izbăvitoare din foamea morții. Suntem hrăniți, cu Har și Pâine. Numai cine nu vrea să vadă nu vede cum Hristos ni se face colibă să ne mântuiască.