2022 Dosarele patrimoniului (CVII): regii noştri v-au dat dreptul la proprietate! – cine a fost arhitectul și antreprenorul Szalay? – nimeni să nu fie respectat ca cetăţean …!

În lucrarea „Reformele Iozefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială” (Sibiu, 2000), prof.univ.dr. Angelika Schaser prezintă şi începutul lungului drum de edificare a modelului de convieţuire tolerantă şi multiculturală din Transilvania, dar şi disputele care
s-au creat în jurul „Edictului de conci­vilitate”, unul din primele decrete emise de Iosif al II-lea (în 1781) – supranumit de români „Bunul Împărat”; prin decret, toţi locuitorii urmau să beneficieze de „aceleaşi drepturi”, în condiţiile în care saşii doreau să-şi păstreze dreptul lor exclusiv asupra cetăţeniei şi proprietăţii, precum şi toate privilegiile aşa cum au fost ele stipulate în Diploma Andreană, din 1224. Drepturile saşilor fuseseră confirmate de regele Carol I Robert (în 1317), iar regele Matias I Corvin (Matei Corvin) a extins valabilitatea acestui drept asupra întregului teritoriu al Universităţii Săseşti (la 1486). Încă din sec. XVII-lea, nobilii unguri reproşau saşilor în Dietă (1653): «Regii noştri v-au dat dreptul la proprietate şi pe noi nu voiţi a ne lăsa să locuim printre voi; un german rătăcit din Japonia sau născut dincolo de mare, pe care nu l-aţi văzut vreodată, pe acela nu pregetaţi să-l primiţi alături de voi, iar pe noi ne socotiţi mai neînsemnaţi şi mai păcătoşi decât pe oricare dintre străini». Argumentele saşilor – pentru apărarea privilegiilor obţinute de secole – se bazau pe situaţia din oraşul Cluj (Klausenburg – Kolozsvár), considerat oraş săsesc (prin fondare). Oraşul a cunoscut o creştere a populaţiei maghiare – începând cu sec. al XIV-lea -, aceştia preluând administraţia oraşului de la saşi (în 1458), după lungi dispute. Reproducem un pasaj edificator: «Poziţia saşilor în acest oraş a fost dimi­nuată în anul 1560 când Clujul a adoptat unitarismul, distanţându-se astfel şi mai mult de celelalte oraşe săseşti care au îmbrăţişat învăţătura lui Luther. Ungurii şi-au permis, în timpul domniei lui Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, să-i nu­meas­că pe saşi drept „refugiaţi şi hai­manale”, înainte ca ei să fi obţinut alte drepturi fundamentale în oraşul Cluj prin sentinţa de arbitraj din anul 1568. Prin trecerea oraşului la religia unitariană, saşii, care trăiau aici, s-au desprins de credinţa lute­rano -„germană” şi s-au asimilat într-atât încât, până la finele veacului al XVI-lea, „numai după numele lor se putea recunoaşte că părinţii lor au fost de origine germană”. Condiţiile specifice din Transilvania cereau o suprapunere, o iden­tificare a confesiunii cu naţio­nalitatea».

Strategia saşilor privind privilegiile a cunoscut un succes – după „anexarea” provinciei la Imperiul Habsburgic – consemnat în „Constitutiones et Statua Repu­blicae Cibiniensis ab a(nn)o 1698” – „Constituţia şi Statutul Republicii Cibiniene 1698”: «„Nimeni să nu fie respectat ca cetăţean dacă nu este înmatriculat în registrul de plată a cetăţenilor şi dacă nu are dreptul de cetăţenie şi indigenatul, fără alte favoruri speciale din partea înalţilor, nobililor, milostivilor şi înţelepţilor domni oficiali a respectabilului şi înţeleptului Sfat şi al preacinstitei comunităţi, şi să nu fie considerat ca cetăţean aşezat în oraşul Sibiu de nu va fi copil legitim rezultat din căsnicie legală, fie el de sex bărbătesc sau femeiesc. Cei veniţi din oraşe sau ţări străine să solicite cuviincios jus indigenatus, iar germanii din oraşele şi scaunele săseşti din Transilvania, de vor putea dovedi în mod cinstit originea lor germană, să plătească o taxă de încetăţenire în proporţie cu averea lor; în schimb, să nu se acorde drepturi cetăţeneşti şi indigenatul iobagilor chiar de vor fi saşi şi cu atât mai puţin altor naţiuni ne-germane (cum ar fi sârbi, români, croaţi, cei veniţi din Boemia, spanioli, francezi, italieni, poloni, unguri, moscoviţi ş.a.); doar dacă întreaga naţiune ar avea mare nevoie de cineva venit din ţară străină sau de altă naţie din pricina priceperii sale, cum ar fi bunăoară medicos, chirurgos, procuratores, ştafete sau alţii asemănători; în aceste cazuri va sta în putinţa naţiunii să hotărască dacă străinul va fi înmatriculat necondiţionat sau în anumite condiţii şi limite, care însă niciodată să nu fie sine gravi causa şi, de se va întâmpla astfel, să se facă numai absque praejudicio şi consequentia. Şi nimeni să nu se folosească în vreun fel de buna credinţă sau motive importante pentru a dobândi jus indigenatus. Iar privilegiul nostru de unitas populi stă în principal că vrerea poporului nostru săsesc este de a rămâne neamestecat cu naţiuni străine, pe care o vom păstra şi apăra cu străşnicie: qui enim non utitur, abutitur. Salvo tamen honore Receptorum”. Pentru prevenirea căsăto­riilor mixte, locuitorii din Sibiu au fost ameninţaţi „cu pierderea definitivă a drepturilor cetăţeneşti” dacă se vor încheia asemenea căsătorii (…)».

Pentru exemplificare, prezentăm două situaţii: «Contelui Janos Haller, ai cărui strămoşi au intrat prin căsătorie în rândul nobilimii ungare, i s-a interzis de către Ma­gis­tratul oraşului, în anul 1732, cum­părarea unei case situate în vecinătatea proprietăţii sale. Căci – se argumenta – în oraşele săseşti dreptul de a cumpăra case revine numai germanilor, pe când Haller trebuie considerat ungur. Magistratul oraşului n-a îndrăznit, în schimb, să solicite cedarea casei Haller din Sibiu; un astfel de demers n-ar fi fost recomandabil în cazul unei personalităţi atât de influente. Faţă de cetăţenii obişnuiţi, conducerea oraşului proceda cu mai multă rigurozitate. Astfel, în anul 1751, o româncă a fost constrânsă să-şi vândă casa după decesul soţului care fusese sas. Cu aceeaşi severitate s-a procedat cu saşii care şi-au vândut sau zălogit casele către ne-germani fără ştirea magistratului. Încercarea iezuiţilor de a dobândi bunuri imobiliare în Sibiu, (…), a constituit o problemă specială». 

În timp, Sibiul şi-a făurit propriul destin, saşii sibieni adoptând o serie de strategii de conservare a privilegiilor. Astăzi, comunitatea maghiară recunoaşte o personalitate marcantă care ar trebui să fie înscrisă cu litere de aur în istoria oraşului de pe Cibin, acesta activând în perioada în care Sibiul era în plină dez­voltare, datorată deschiderii oraşului faţă de celelalte comunităţi etnice. Mormântul celei mai importante personalităţi ma­ghiare din Sibiu l-am descoperit în sec­ţiunea cultului reformat. Este un monu­ment funerar remarcabil, care se impune a fi clasat pe lista monumentelor istorice, atât datorită structurii construcţiei din marmură neagră cât şi datorită contri­buţiei pe care a adus-o familia Szalay la dezvoltarea oraşului. Pe arhitectul Fran­cisc Szálay l-am descoperit prima dată în istoricul Catedralei Mitropolitane din Sibiu. În 1899, Consistoriul arhidiecezan din Sibiu făcea un apel la „Reuniunea regnicolară a arhitecţilor şi inginerilor din Budapesta”, precizând condiţiile con­cursului pentru proiectul construcţiei catedralei (pentru cca. 1800 persoane), în stil bizantin (cu două turnuri frumoase!).

La 28 martie 1901, a fost ales planul întocmit de arhitecţii Joseph Kammer şi Virgil Nagy, profesori la Politehnica din Budapesta, plan inspirat de Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol. Începând cu anul 1902, lucrările de demolare a imobilelor existente (5 loturi pe str. Măce­larilor – azi, Mitropoliei şi 3 pe str. Bru­kenthal – azi, Xenopol) şi construcţia au fost coordonate de arhitectul Francisc Szálay, în colaborare cu inginerul oraşului, Joseph Schussnig. Din istoricul cate­dralei, aflăm că antreprenorul Francisc Szálay a fost plătit cu 461.650 coroane, arhitectul-controlor I. Schussnig a primit 8000 de coroane, iar pictorul Octavian Smi­gelschi a primit: 16.000 coroane pentru icoanele de pe iconostas, 16.000 coroane pentru cupolă şi 4000 coroane pentru cei 4 evanghelişti. Cine a fost arhitectul şi antreprenorul Szalay? 

(va urma)