2021-Anul Agârbiceanu (XXI): mişcare nu numai politică, ci şi culturală! – Tribuna din Sibiu a fost suprimată? – stilu neaoş romînesc! – cel mai bine scris şi mai matur cugetat?

La începutul sec. XX, presa avea o mare influență asupra tinerilor, fiind urmărită evoluția puținelor publicații românești.

În „Sămănătorul”, dispariţia „Tribunei” de la Sibiu era semnalată de Ion Scurtu în „Cronica Săptămânală” (nr.16, din 20 aprilie 1903): «Încetarea Tribunei. Gazetele au surprins lumea bunilor Romîni cu o veste dureroasă: Tribuna din Sibiu a fost suprimată prin forţa majoră a unor împrejurări politice vitrege. Douăzeci de ani în şir – o lungă vieaţă pentru o gazetă romînească – Tribuna a reprezentat peste munţi o mişcare nu numai politică, ci şi culturală. În limitele posibilităţii, ea şi-a împlinit cu vrednicie misiunea de propagatoare a culturei naţionale şi de răspînditoare a graiului romînesc. Mai cu seamă şi-a cîştigat merite însemnate în viaţa literară a fraţilor de dincolo. La 1885 (n.r. corect: 1884), cînd d. Ion Slavici, excelentul nostru scriitor, a început s’o redacteze, Tribuna se distinse îndată ca un eveniment literar de-o deosebită importanţă în Ardeal prin stilu ei neaoş romînesc, prin cultul inteligent al limbei vii a poporului şi prin ortografia fonetică – cari toate dovediau o apropiere mare de mişcarea literară dela noi. Ca fost membru al „Junimei”, d. Slavici are meritul necontestat de-a fi deschis ideilor ei sănătoase drum larg în Ardeal, contribuind la înlăturarea latinismului în limbă şi a etimologismului în ortografie.

El inaugură de asemenea cultul folclorului în Tribuna, care de atunci şi pînă astăzi a publicat un preţios material folcloristic şi studii însemnate asupra literaturei noastre poporane. O glorie a muncii literare desfăşurată de organul sibian este activitatea poetică a D-lui G. Coşbuc, care a debutat întîia oară în coloanele Tribunei, unde şi-a publicat ani de-a rîndul operele sale minunate, dovedind în chip strălucit puterea de creaţiune artistică a sufletului romînesc din Ardeal. Mai amintim ca un merit literar al „Tribunei” o serie întreagă de publicaţii romîneşti şi biblioteca poporală editată de redactorii ei. Regretînd din inimă dispariţia gazetei sibiene, ne mîngîie numai vestea ce ne-o aduce în ultimul ei număr, că în curînd un nou organ romînesc cotidian va continua lupta binecuvăntată pentru păstrarea şi ridicarea culturei romîneşti în ţara frumoasă a Carpaţilor».

Apariția poemului „Legendă slavă” a fost remarcată de istoricul Nicolae Iorga, acesta menționând-o în „Istoria literaturii românești II. În căutarea fondului” (București, 1934): «una din cele mai frumoase balade care s-au scris în românește, cu minunate descrieri și graiuri duioase». În anul în care Agârbiceanu renunța la proza poetică, Nicolae Iorga publica un amplu articol în „Sămănătorul” nr. 18 (din 4 mai 1903): „Cu prilejul dispariţiei Tribunei”: «Printr’o hotărîre a partidului naţional romînesc din Ardeal şi părţile vecine, pe care-l represinta în lupta zilnică prin presă, „Tribuna”, cea de la Sibiiu, şi-a încetat apariţia după douăzeci şi unul de ani de viaţă. Dincolo de munţi, acest fapt însemnat a îndreptat gîndurile spre un nou ziar, care să ducă mai departe opera de răspîndire şi întreţinere a sentimentului naţional, care era menirea „Tribunei”. Dincoace, s’au organisat manifestaţii ale tinerimii, care s’au terminat prin ciocniri de stradă cu forţa publică, rău călăuzită faţă de demonstranţi cari nu prea aveau un scop înnaintea lor şi dintri cari unii, mai desorientaţi, au crezut că aduc un serviciu neamului lor lovind în Romîni ca şi dînşii, ce purtau uniforma ţerii, şi rupănd de sus din balcoane o sabie pe care stă întipărită monograma suveranului. Ori-cum s’ar împărţi greşelile şi răspunderea între cei ce au dat acest urît spectacol, această amintire care ar trebui cît mai răpede uitată, nu e mai puţin adevărat că „Tribuna” merita să fie comemorată prin fapte mai frumoase şi, iarăşi, prin cuvinte mai pricepute şi mai alese decît acelea, pe cît de uşoare, pe atît de exagerate, care s’au pronunţat la întrunirile de dăunăzi. Căci „Tribuna” şi-a avut zile mari şi folositoare în traiul său, zile care vor figura în istoria norocului şi lipsei de noroc a milioanelor care cu jertfe grele îşi păstrează romînitatea înnaintea celor ce voiesc să li-o smulgă. Cînd ziarul romînesc din Sibiiu şi-a luat avîntul, el se arăta, fără îndoială, cel mai bine scris şi mai matur cugetat dintre toate cîte ieşiau pentru poporul nostru. Cei mai buni şi mai destoinici din tinerimea noastră ardeleană au pus umărul, nu pentru a-şi crea o mănoasă carieră, nici pentru a-şi deschide calea către o situaţie politică – motivele care îndeamnă pe cei mai mulţi ziarişti de la noi -, ci pentru că datoria lor îi chema la muncă, sărăcie şi prigonire, în odăile, pe care nici un club nu le mobilase din banul contribuabililor, ale Tribunei. Multă vreme, pănă la procesul „Memorandului” şi după această inimoasă înfăţişare înnaintea duşmanului secular, s’au scris în foaia aceasta minunate articole de recunoaştere, cugetare şi luptă: articole de acelea ardeleneşti cu miez, fără podoabe uşoare de stil, pe care le pune la îndămînă ori-ce lectură, fără vorbe mari, care ascund goliciunea fondului, fără şirete prefaceri ale simţirii. Acolo era luptă crîncenă şi plină de răspunderi – la capăt stătea amenda ruinătoare şi închisoarea care opria lucrul şi ataca sănătatea; acolo nu era paradă, defilarea către înnălţimile ameţitoare ale parvenirii, supt ochiul de îndemn al patronului interesat. Graiul romînesc lua supt condeiul acestor războinici altă viaţă: un graiu către ţerani, preoţi, dascăli, învăţători, către fruntaşii umili ai unui popor ce nu-şi avea partea; cuvinte înţelese ori-cui, sintaxă vînjoasă; în toate spusele, simţul unei puteri mari pe care cel ce scrie caută s’o ţie în frîu, dar care izbucneşte într’o expresie zguduitoare, într’o comparaţie luminoasă, mergînd ca un fulger de suflet la suflet. Articolele bune au fost scrise şi pănă la urmă în acest stil, cu toate că puterile scriitorilor nu mai erau cele de odinioară. Partidul naţional alesese ca linie de conduită pasivitatea. Cu toată cartea populară şi plină de învăţăminte a d-lui Brote, cei mai mulţi dintre cetitorii acestei reviste nu vor fi lămuriţi asupra înţelesului pasivităţii politice a Romînilor de peste munţi, şi se pot mîngîia de altfel cu încredinţarea că atîţia mari politiciani ai regatului romîn împărtăşesc, mai mult sau mai puţin, neştiinţa lor.

La întemeiarea dualismului în monarhia vecină cu noi a Habsburgilor, la 1866-7, se unise, fără voia Romînilor şi Saşilor, Ardealul, fost principat autonom din secolul al XVI-lea încoace şi luat de Casa de Austria de la Turci, cari erau suzeranii ţerii, abia la sfîrşitul veacului al XVII-lea, cu Ungaria, care căzuse prin moştenire aceleiaşi Case cu mai mult de un veac în urmă. Pentru ca nemulţămirea acestor două neamuri neungureşti ale Ardealului, acelea care aveau numărul, bogăţia, puterea de tot felul, să nu se poată da la iveală pe calea, deschisă prin Constituţie a alegerilor, legea cea veche electorală, mai restrînsă de cît cea din Ungaria şi destul de neclară pentru a putea fi tălmăcită după interesul puternicilor, fu lăsată în vigoare; guvernul represintantul naţiunii dominante, putea să-şi alcătuiască apoi circumscripţiile, cercurile electorale cum voia, potrivindu-le aşa încît nemulţămiţii să nu poată birui, şi, în sfîrşit, pănă mai dăunăzi cumpărătorul de voturi era stăpînul alegerilor în Ungaria şi cine nu voia să-i primească banul şi avea îndrăzneala să nu asculte de poruncile venite de sus, găsia în cale puşca jandarmului, care ştie că viaţa unui opincar de valah nu costă aşa de mult. În Ast-fel de împrejurări, Romînii aveau datoria de cuviinţă de a lăsa să treacă vremile, apele furioase peste piatra, peste vechia marmură neclintită a neamului lor». (va urma)