In memoriam Abraham Lincoln

O atât de sinceră şi de frumoasă mărturisire ca acest motto nici că se putea să nu aparţină  decât unui om cuminte şi cu multă minte. Iar acela avea să fie democratul-republican, de Uniune Naţională, Abraham Lincoln. Nimeni altul decât cel de-al 16-lea  preşedinte din istoria Statelor Unite ale Americii, asasinat în Vinerea Mare a Învierii Domnului din anul 1865. Crimă cu premeditare, săvârşită de actorul Jon Wilkes Booth, un fanatic sudist din timpul lungului şi sângerosului război civil Nord contra Sud. Spre a întregi adevărul spuselor mele de până acum, referitoare la inteligenţa, cuminţenia, modestia şi bunătatea sufletească a amintitului preşedinte-erou nord american, vă ofer lectura altor câtorva dintre memorabilele sale gânduri scrise: *Biserica este cel mai mare dar dat vreodată omului. *Cu siguranţă Domnul nu a creat omul ca să trăiască doar o zi! Omul a fost creat pentru eternitate! *Nu anii din viaţa ta contează, ci viaţa din anii tăi. *Un prieten este cineva care are aceiaşi duşmani ca şi tine. *Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine. *Poţi să te plângi că tufele cu trandafiri au spini, sau poţi să te bucuri că tufele cu spini au trandafiri. *Nu mă interesează dacă Dumnezeu este de partea noastră. Principala mea grijă este ca noi să fim de partea Lui, deoarece Dumnezeu are totdeauna dreptate. *Când fac un bine, mă simt bine; când fac un rău, mă simt rău, iar aceasta este religia mea. *Eu îmi înving duşmanii prin faptul că mi-i fac prieteni. 
În finalul acestei scurte scrieri gazetăreşti, cred că merită să repet cea mai sinceră şi dumnezeiescă declaraţie de dragoste şi de respect pe care un copil, ajuns mare om în stat, o adresează defunctei sale mame. Ca urmare, dragă cititorule, silabiseşte-o şi memoreaz-o! Va fi precum murmurul unei sfinte rugăciuni din vremea creştineştilor sărbători de Pace şi Paşti ale Primăverii Popoarelor Lumii anului 2022: ”Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care este mama”. 
   PS. Sunt sigur că în înfometata, bolnava şi războinica situaţie actuală a omenirii, poetul-teolog şi filozof Nichifor Crainic (1889-1972), din nou ne-ar fi întrebat retoric, precum a făcut-o şi alte dăţi, însă fără pic de folos, atunci când ţara şi poporul ei au fost la răscruci de grele drumuri în istoria neamului românesc: ”Unde sunt cei care nu mai sunt?!” Apoi, eu aş fi căzut pe gânduri, după care l-aş fi întrebat:  Dragul meu talentat poet şi preot ortodox profund gânditor, să fie, oare, cu putinţă ca acei conducători de ţări şi popoare, înţelepţi, blajini şi înţelegători să nu fi avut nici unul dintre ei urmaşi adevăraţi, ci numai avortoni urâcioşi şi schimonosiţi la chip şi la suflet!?