2022 Dosarele patrimoniului (CIV): religie a iubirii? – DOAMNE, fă-mă un instrument al păcii TALE! – ei nu au murit, ci doar s-au dus înainte?- concivilitate, concivility, concivitas! – Ce?

Istoricul elveţian şi jurnalistul Herbert Lüthy (1918-2002) scria: „Istoria unei epoci nu este anonimă. Ea ne este cunoscută ca întâmplare reală numai în măsura în care smulgem persoanele care acţionează în ea din anonimatul lor, le individualizăm şi le identificăm (…) Datele şi faptele nu înseamnă în realitate nimic, dacă nu ne putem face absolut nicio imagine despre conştiinţa agenţilor umani”. Secţiunea rezervată cultului reformat  – din cimitirul municipal sibian – , este situată la capătul aleii principale, în faţa cimitirului evreiesc (ce ascunde un patrimoniu valoros, – puțin pus în valoare, de comunitatea evreiască – vizibil după gardul de plasă înalt). Chiar dacă nu este marcat distinct, cimitirul reformat reflectă mărimea comunităţii maghiare sibiene în ultimul secol. Analizând populaţia de religie reformată, aceasta a cunoscut o scădere evidentă de la 4.255 (în 1918), la circa 1.052 de locuitori (în 2011); populația de etnie maghiară a scăzut – între 1918-2011 – la 2.169 locuitori. Odată cu emiterea „Edictului de toleranţă” (la 8 noiembrie 1781, de Iosif al II-lea), raporturile confesionale din Transilvania s-au schimbat, suveranul dorind „să transforme creştinismul, pentru toate confesiunile, care se duşmăneau până acum, într-o religie a iubirii”. Termenul de „concivilitate nu există explicit în dicţionarul explicativ român, fiind asimilat cu noţiunea de „colectivitate" („collectivité”) grup de oameni care trăiesc şi muncesc în comun. O explicaţie fluentă o oferă internetul, „concivility” fiind interpretat şi ca o traducere din latinescul „concivitas". 
Cronica lui Emil Sigerus asigură câteva repere cronologice cunoscute despre biserica reformată și integrarea  maghiarilor, în comunitatea sibiană. În 12 decembrie 1781, primii etnici străini primesc dreptul de cetățean al oraşului; în 1783, comunitatea reformată obţine aprobarea de a cumpăra un teren în interiorul cetăţii. Pe terenul cumpărat în 1784 (cu suma de 40.000 florini) – pe care  erau construite casele Filtsch şi Habermann -, au fost dărâmate cele două imobile, pentru a se construi actuala biserică reformată de meşterul Samuel Krempels şi dulgherul Johannes Schneider. 
Mişcarea reformată calvină (din sec. al XVI-lea) a separat comunitatea care a adoptat învăţăturile preotului francez Jean Calvin, de biserica romano-catolică. Calvin (1509-1564) a recunoscut două taine (sacramente): Botezul şi Împărtăşania, respingând dogma prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului” în împărtăşanie, instituţia episcopatului, invocarea sfinţilor, nefiind  de acord cu închinarea şi slujirea la chip cioplit, icoane şi statui, cu îmbogăţirea clerului, etc. Bisericile reformate nu au hramuri, sunt relativ austere, zugrăvite şi împodobite simplu. Transilvania – cucerită de otomani, după bătălia de la Mohacs (1526) – a devenit autonomă, principele Ioan Sigismund recunoscând oficial biserica reformată (în 1564). 
Calvinismul a fost îmbrăţişat de majoritatea populaţiei din Scoţia, Olanda, Germania de nord, Elveţia, Ungaria şi Polonia. Mulți din cei care au participat la colonizarea Noului Amsterdam (New York) şi New England au fost calvinişti; chiar Africa de Sud a fost fondată (la înc. sec. XVII) de calviniştii olandezi. Cu timpul, calvinismul a devenit religie semnificativă în Africa și majoritară în Africa de Sud, Sierra Leone, dar şi în comunităţile afro-americane din SUA. La finalul vieţii, Calvin și-a respectat propria doctrină, insistând să muncească și spunându-le tuturor: „Ce? Vreţi ca Domnul să mă găsească lenevind când va veni?”. Conform dorinţei, a fost înmormântat într-un mormânt simplu, anonim, în Geneva. 
Lista pastorilor – care au fost aleşi de credincioşi – pentru a predica în biserica reformată din Sibiu, este expusă pe o placă la intrarea în biserică: Málnási László (1760-1785), Benkö Ferenc (1785-1790), Pápai István (1790-1801), Szatmári Sámuel (1801-1805), Jakab György (1806-1809), Keresztes István (1809-1816), Kiss Zsigond (1816-1837), Iszák Elek (1837-1855), Dr. Salamon József (1855-1860), Bodrogi Sámuel (1856-1884), Nagy Zsigmond h.lp. (1884-1885), Nagy József (1885-1922), Papp József (1922-1939), Farkas Károly (1940-1948), Nagy Gyula (1949-1962), Kölönte Tibor (1963-1975), Vásárhelyi József (1975-1993), Molnár A. Levente (1993-2000), Gáll Sándor h.lp. (2000-2002), Varró Sándor (2002 -prezent). 
În albumul cronică a patrimoniului religios al Sibiului (2021), preotul Bisericii reformate Varró Sándor, scria: 
«Viaţa de după moarte. Mulţi dintre semenii noştri trăiesc după dictonul: Viii cu viii şi morţii cu morţii. Şi cu trecerea timpului mormintele celor dragi sunt vizitate tot mai rar în cimitir: acesta se umple de rudenii şi prieteni doar de Ziua Morţilor. Deşi viii şi morţii au mult mai multe în comun decât şi-ar imagina cineva: adevărul din epitaful de pe Cripta Capucinilor de la Biserica Santa Maria din Roma rămâne universal valabil: „Şi noi am fost cândva ca voi, şi voi veţi fi cândva ca noi!”. 
În cimitirul din valea Cedron, de lângă Ierusalim, am fost surprins să constat că aproape pe fiecare mormânt se aflau pietre mici. Când l-am întrebat pe ghidul turistic, cum se explică acest lucru, răspunsul lui a fost surprinzător: fiecare vizitator al mormântului lasă o piatră pe mormânt. În acest fel – spune tradiţia -, sufletul mortului, care din când în când se reîntoarce la mormânt, poate vedea câţi l-au vizitat. Mă întreb: oare recunoştinţa noastră faţă de cei care aşteaptă zorii învierii trebuie să se limiteze doar la o pietricică, o floare sau o lumânare? Nu merită ei mai mult? Nu merită să apreciem şi să admirăm realizările lor în artă, literatură, în ştiinţă, în construcţii, vindecarea trupului şi a sufletului? Realizări în care şi-au pus sufletul, şi-au învestit timpul, energia şi creativitatea extraordinară? Realizări pe care de cele mai multe ori nu le-au făcut pentru ei înşişi, ci pentru semenii lor, pentru satele şi oraşele în care s-au afirmat ca oameni, specialişti şi mulţi dintre ei ca şi buni creştini. Prin ei lumea a devenit mai bună, mai frumoasă, un loc în care să ne simţim acasă. Exemplul lor trebuie să ne inspire pentru a deveni la rândul nostru, o binecuvântare pentru cei din jur. Rugăciunea lui Francisc de Assisi este un frumos îndemn în acest sens: „Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale,/ să duc iubire acolo unde există ură,/ să duc spiritul iertării acolo unde există discordie,/ să duc armonie acolo unde există neînţelegeri,/ să duc credinţă acolo unde există îndoieli,/ să duc bucurie acolo unde sălăşluieşte tristeţea/ Doamne, dăruieşte-mi să consolez eu, în loc ca alţii să mă consoleze pe mine,/ să-i înţeleg pe ceilalţi, în loc să tânjesc ca alţii să mă înţeleagă pe mine,/ să dăruiesc eu dragoste, în loc ca alţii să mă iubească pe mine. / Căci cel care uită de sine, acela se va regăsi,/ Cel care iartă, acela va fi iertat,/ Cel care moare, se va trezi la viaţă veşnică! Amin”. Să apreciem şi să cinstim cum se cuvine pe cei care s-au dăruit pentru semenii lor şi au lăsat ca şi moştenire valori impresionante. Aceste valori nu trebuie uitate, ci mai degrabă integrate în personalitatea noastră şi memoria noastră colectivă. Fiecare naţiune, şi fiecare naţionalitate are astfel de eroi. În Sibiu, români, saşi şi maghiari, dar şi alte naţionalităţi şi-au adus aportul la dezvoltarea şi prosperitatea urbei. Amprentele realizărilor lor se pot vedea la tot pasul. Putem spune că ei trăiesc prin ceea ce au făcut, au realizat pentru noi. Dar adevărul este că ei nu au murit, ci doar s-au dus înainte. Varró Sándor, preotul Bisericii Reformate Sibiu». (va urma)