Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te!

Pe urmele fierăriei medievale, abordată în filigran, cu fire de sârmă de fier, inox, cupru și alamă, Darius Hulea face ceea ce niciun sculptor clasic nu și-ar fi permis: lasă golul să sculpteze.

Hulea e sculptor român, doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, cu o teză despre desenul în spațiu și portretul tridimensional, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Dar biografia lui adevărată nu stă în diplome. Stă în copilăria dintre două lumi: țesătura geometrică tradițională a bunicii și străbunicii sale și uneltele, lemnul și metalul din atelierul bunicului. De acolo vine dubla natură a lucrărilor sale, finețe de țesătură și forță de material industrial, pe care o vedem acum la Sibiu, în expoziția personală „SCHIMBAREA LA FAȚĂ”, la Galeria de Artă UAP Sibiu.

Asta e formula lui inedită. Nu plinul dă forma, ci golul. Nu metalul ține chipul, ci lumina care trece printre fire. Nu monumentul închis, ci schița deschisă. Critica a numit asta, pe rând, desen în spațiu, schiță tridimensională, broderie grosieră, mozaic vizual. Toate spun același lucru: Hulea desenează cu un material care nu iartă și tocmai de aceea desenul lui rămâne viu.

În registrul său artistic se întâlnesc, topite una în alta, portretul ca stare – Brâncuși, Blaga, Cioran, Eliade, Regina Maria, Ferdinand I, Sîrbu –, mitologia ca memorie vie, calul ca forță și libertate, fragmentul ca întreg și lumina ca al doilea autor. Nu sunt capitole separate. Sunt aceeași căutare: omul spus prin linie, nu prin masă. Unele dintre aceste teme se regăsesc în expoziția de la Sibiu, unde chipul nu mai e monument, ci transfigurare, unde zeul nu mai stă pe soclu, ci plutește în fire, unde o mână deschisă spune mai mult decât un corp întreg.

Bogdan Iacob a numit această căutare „clasică și abraziv modernă, exuberant barocă și îndrăzneț industrială”. Hulea însuși avertizează: a explica o ființă înseamnă a o aboli. De aceea, portretele sale nu povestesc, sugerează.

La Sibiu, în sala Galeriei UAP, acest joc devine evident: același chip, dimineața și seara, nu mai e același chip. Umbra lui pe perete e o a doua lucrare. Schimbarea la față se petrece, la propriu, sub ochii privitorului.

De aceea, în orașul busturilor și monumentelor închise, Hulea aduce exact contrariul. O sculptură care vrea să respire. Care nu se închide în bronz, nu se ascunde în piatră, nu se lasă prinsă în soclu. Care lasă aerul să treacă prin ea, lumina să o schimbe, privirea să o termine. O sculptură care, ca fierăria medievală din care se trage, nu impresionează prin greutate, ci prin dantelăria ei de lumină.