Tânăra învățătoare Mihaela Băilă Marga și lumea pe care o deschide copiilor: germană, dansuri săsești și curajul de a fi diferit

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Unele dintre cele mai importante lecții nu se găsesc în manuale. Pentru Mihaela Băilă Marga, învățătoare la secția germană a Liceului Teoretic “Onisifor Ghibu” din Sibiu, ele încep cu răbdarea de a înțelege ritmul fiecărui copil și cu încrederea că un “nu pot” se poate transforma într-o nouă încercare.

La 27 de ani, Mihaela lucrează cu elevi de clasa I, colaborează cu Centrul Cultural German Sibiu în programul DKH After-School și îi învață pe copii dansuri săsești în cadrul “Jugendforum Hermannstadt”. În munca ei se întâlnesc pedagogia, limba germană și interesul pentru cultura pe care a cunoscut-o încă din familie.

S-a născut și a crescut la Sibiu, într-o familie cu patru copii. Vacanțele petrecute la Râșnov, alături de bunicii paterni, au apropiat-o de diversitatea culturală. Bunica era de etnie germană, iar primele conversații în această limbă le-a purtat cu străbunicul. Mai târziu, germana a devenit parte din formarea ei profesională: a absolvit Colegiul Național “Samuel von Brukenthal”, apoi Facultatea de Litere a Universității “Babeș-Bolyai”, unde a studiat germana și spaniola. A urmat și o conversie profesională în pedagogia învățământului primar și preșcolar.

“Mihaela este fetița pistruiată, care nu a încetat niciodată să spere și să se zbată, deși pistruii i-au marcat existența. Nimic nu este mai dificil decât să fii un copil nevoit să justifice de ce pielea lui arată «așa». Cred că amintirea faptului că eram «diferită» mi-a marcat ani buni existența și mi-a alimentat nevoia de a mă integra în standardele normalității. Un moment marcant a fost vizita la dermatolog, cu speranța că voi scăpa de pistrui… A fi unic este o virtute și mi-am promis că toți cei care mă vor cunoaște vor înțelege că pistruii sunt un sărut al soarelui în umbra nopții. Rugăciunea naivă a copilăriei mele a fost: «Doamne, fă-mă să fiu frumoasă!», iar astăzi sunt un simbol al frumuseții unice, așa cum ar fi trebuit să știu de la început. Eu sunt imaginea, dar și vocea frumuseții dincolo de standarde. Diferit nu înseamnă ciudat; diferit înseamnă binecuvântat și înzestrat cu puterea de a-i stropi pe toți cu pistrui ai bunătății și ai iubirii”, spune Mihaela, într-un interviu acordat ziarului TRIBUNA.

Și-a dorit dintotdeauna să devină învățătoare, iar mai târziu a fost atrasă și de regie. Crescută înconjurată de frați și verișori, a fost mereu apropiată de copii. Astăzi, spune că îmbină cele două pasiuni: la clasă devine “regizoarea” lecțiilor și a serbărilor școlare.

Când ne întoarcem cu gândul la anii de școală, multora ne apare în minte un profesor sau învățător de care ne-am simțit apropiați și care ne-a încurajat la momentul potrivit. Pentru Mihaela, această persoană a fost învățătoarea Dolores. Era cea mai mică din clasă și întâmpina uneori dificultăți, dar blândețea învățătoarei și felul în care aceasta s-a adaptat nevoilor ei au rămas repere importante: “Nu am fost o elevă strălucită, eram cea mai mică din clasă, iar ea a știut atât de bine să se adapteze nevoilor mele și să nu mă dezavantajeze, atunci când îmi era greu. Astăzi am o grijă deosebită pentru nevoile copiilor și grija să adaptez activitățile nivelului fiecărui copil. Să fii încet sau mai puțin priceput, nu te face automat mai slab, ci este un semn că ritmul fiecărui copil dictează modul de învățare sau de adaptare la standardele impuse de sistemul de masă. Drept urmare, ritmul meu lent de învățare nu a definit ceea ce sunt astăzi, a definit doar modul în care mă raportez la viața din jurul meu. Familia mea a încurajat mereu pedagogia, bunica maternă fiind educatoare, iar tatăl meu fiind conferențiar universitar. Însă, această alegere a venit firesc, insuflată de valorile primite prin educația de acasă”.

Uneori poate părea simplu să intri în clasă și să predai o lecție. Ea spune însă că adevărata provocare începe înainte de sosirea copiilor: pregătirea materialelor, alegerea metodelor potrivite și adaptarea întregii lecții la nivelul elevilor. La fel de importantă este atmosfera creată în clasă, care contribuie la starea lor de bine. “Copiii nu își vor aminti tot ce au învățat, dar își vor aminti cum i-ai făcut să se simtă”, susţine ea.

“Stimulii pe care îi primim ca și cadre didactice, zilnic, fac ca memoria de scurtă durată să fie pusă adeseori la încercare, lucru care activează memoria selectivă și implicit trierea amintirilor. Nu trece o zi fără momente unice. Nu pot spune că am o replică preferată, dar cred că momentele în care copiii îmi mângâie fața și mâinile sunt preferatele mele și îmi alimentează speranța că eu le pot pune bazele acceptării de sine și a celor din jur”, mai mărturisește tânăra.

Limba germană, o moștenire de familie dusă mai departe

Își amintește cu drag și emoție de conversațiile în limba germană cu străbunicul ei, care se bucura să o audă vorbind. Astăzi, simte că are responsabilitatea de a duce mai departe această moștenire și de a-i apropia pe copii de limba și cultura germană: “Am moștenit iubirea pentru limba și cultura germană, însă rămâne de datoria mea să o transmit mai departe copiilor mei, dar și copiilor de a căror educație sunt responsabilă. Limba germană este o limbă dificilă, care te pune zilnic la încercare, însă îți oferă satisfacție pe măsură. Nu încerc niciodată să le influențez procesul de înțelegere a ceea ce înseamnă să înveți într-o altă limbă. Cred că părinții pun deja suficientă presiune asupra lor, din dorința de a le oferi un viitor mai bun. Cred doar că cei mici trebuie să înțeleagă de ce ei au șansa să învețe în Sibiu, într-o școală cu predare în limba germană (istoric vorbind) și asta să îi facă să înțeleagă că este doar o opțiune. Totuși, secția germană este un efort colectiv, o muncă în echipă, care presupune alte pretenții și alte eforturi. Chiar și așa, educația nu se face fără un set bun de reguli și cu atât mai mult când limba de predare este alta decât cea maternă. Nu este un proces ușor, iar munca este dublă”.

Pentru tânăra învățătoare, jocul deschide copiilor drumul spre învățare, iar în clasă este loc și pentru emoțiile mai grele. Cu sprijinul unui adult, furia, frustrarea și dezamăgirea pot deveni ocazii de a se cunoaște și de a merge mai departe. Provocările fac parte din aventura școlii, iar lumea pe care ea o construiește în clasă îi poartă pe copii spre noi limbi și perspective. Poate că înțeleg mai târziu cât de mult le vor folosi aceste experiențe, când încep să-și aleagă drumul.

În clasa Mihaelei, jocul face învățarea mai apropiată de lumea copiilor, fără să ascundă efortul care vine odată cu ea. Sibianca e de părere că elevii au nevoie să trăiască și să înțeleagă emoțiile dificile, frustrarea, furia, dezamăgirea, pentru a învăța, treptat, să le depășească. Așa devin provocările parte din aventura școlii. Iar o limbă nouă le deschide, în timp, uși către alte lumi, ale căror rosturi se limpezesc pe măsură ce cresc și încep să-și aleagă drumul.

Nu toate lecțiile memorabile pornesc dintr-o planificare. Unele se nasc din întrebările copiilor și din curiozitatea lor: “Lecția despre diversitate și empatie este preferata mea, dar nu, lecția mea preferată este întotdeauna cea născută din curiozitatea și dorința copiilor. Imprevizibilul mă intrigă, pentru că naște mereu cele mai frumoase experiențe pentru copii. Cele mai atipice lecții pe care le-am avut până acum au fost cele cu animale vii, vizita unor iepurași simpatici, dar și explorarea unor râme mai puțin simpatice. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă, nicio clasă nu seamănă cu cealaltă. Tocmai acest lucru face această meserie atât de fascinantă”.

Dacă ar fi să le lase elevilor o singură lecție pentru viață, Mihaela și-ar dori ca aceasta să fie bunătatea. Să rămână buni chiar și atunci când lumea uită să fie bună cu ei, să fie drepți, hotărâți și curajoși. Și să nu uite că un cuvânt blând, spus la momentul potrivit, poate avea o putere neașteptată.

Tânăra știe din propria copilărie cum e să te simți diferită: mult timp, pistruii au făcut-o să-și dorească să se integreze în ceea ce considera “normal”. Astăzi, experiența o ajută să vorbească deschis cu elevii despre acceptare.

“Pentru încheiere, am să vă spun povestea lui Puțin Altfel (Irgendwie Anders). Acest Puțin Altfel locuia singur, izolat de restul animalelor. El încerca mereu să fie ca restul animalelor, să deseneze ca ele, să se joace ca ele, să mănânce ca ele, dar oricât s-ar fi străduit, nu era acceptat. Puțin Altfel era mereu trist și singur, până într-o zi când Ceva (Etwas) a bătut la ușa lui dorind să îi fie prieten. Surprinzător chiar și pentru Puțin Altfel, acel Ceva era diferit, dar și-a dat seama că ei se potriveau, erau amândoi puțin altfel. Cei doi au devenit prieteni și ori de câte ori cineva neobișnuit bătea la ușa lor, nu îl trimiteau departe, ci îi făceau loc în căminul lor diferit.  Este povestea pe care o citesc tuturor claselor mele, căutând să le cultiv înțelegerea că diferențele ne pot apropia, iar o lume plină de monotonie nu este decât o lume plictisitoare. „Le ofer exemple naive, precum o lume unde toate florile sunt la fel sau o lume unde toate mașinile sunt la fel: o lume plictisitoare.

Astfel, acceptarea diferențelor devine un pretext al învățării empatiei, dar și al prieteniei. Fiecare suntem unici în felul nostru, pe când bullying-ul este un semn al plictisului și al nevoii de afirmare exagerată. Mintea copiilor trebuie ținută ocupată, iar lectura educativă și discuțiile libere despre situații imediate realității lor sunt cele care fac temelia virtuților mai puternică. Copiii caută să comunice și să găsească răspunsuri la întrebările lor, să își explice sentimentele și să înțeleagă că nu sunt niciodată singuri. Momentele cele mai valoroase la clasă sunt cele în care copiii se confesează public, iar colegii vin cu soluții, dar și cu îmbrățișări lungi de grup”, mai spune, în încheiere, Mihaela.