Curajul nu are gen. Povestea Mariei-Cristina Niță, pompier la ISU Sibiu

Astăzi este despre ei. Despre oamenii care pleacă spre locurile din care ceilalți fug. 13 septembrie este Ziua Pompierilor din România, ziua în care sunt comemorați pompierii conduși de căpitanul Pavel Zăgănescu, care, în 1848, au luptat în Bătălia din Dealul Spirii, la București. La 178 de ani de atunci, uniformele, tehnica și intervențiile s-au schimbat, dar în spatele lor au rămas oamenii.

De Ziua Pompierilor, Tribuna a ales să spună povestea unuia dintre ei. Plutonier Maria-Cristina Niță, din cadrul ISU Sibiu, a intrat pentru prima dată într-un detașament de pompieri în 2016, ca voluntar în programul „Salvator din pasiune”.

În 2015 era elevă și privea la televizor imaginile tragediei de la Colectiv. Printre cadrele care au rămas cu ea au fost cele cu salvatorii din prima linie. S-a întrebat atunci cum este, de fapt, să fii pompier în România. Un an mai târziu intra pentru prima dată într-un detașament al ISU Sibiu, ca voluntar. Astăzi, plt. Maria-Cristina Niță poartă uniforma de pompier militar, merge la intervenții și a ajuns să lucreze, într-o misiune internațională, umăr la umăr cu pompierii francezi. Dincolo de uniformă, însă, spune că rămâne un om care își găsește liniștea în sport, cărți și acasă, alături de pisicile sale.

Profesia de pompier este încă una în care bărbații sunt majoritari. Cum a fost pentru dumneavoastră începutul într-un astfel de colectiv? Ați întâlnit vreodată prejudecăți sau situații în care ați simțit că sunteți privită diferit pentru că sunteți femeie?

 În momentul în care am fost încadrată, în 2022, cunoșteam deja foarte bine colectivul, pentru că lucrasem alături de colegii mei, ca voluntar, timp de aproape șase ani.
Dacă mă raportez însă la primul contact cu Detașamentul, în 2016, cred că vârsta mea a reprezentat atât un avantaj, cât și un dezavantaj. Pe de o parte, fiind foarte tânără, mulți dintre colegi mă priveau ca pe un copil și încercau să mă protejeze. Pe de altă parte, tocmai din cauza vârstei, intenția mea de a urma această profesie nu era întotdeauna privită cu foarte multă încredere. În timp, lucrurile s-au schimbat firesc. Prejudecăți în ceea ce privește femeile în această meserie încă există și, da, uneori sunt privită diferit pentru că am ales acest drum. Am învățat însă să nu las astfel de lucruri să mă împiedice sau să mă distragă de la ceea ce vreau să fac mai departe.

Ați simțit vreodată că, fiind femeie, trebuie să demonstrați mai mult pentru a vă câștiga încrederea celor din jur? Cum ați fost primită de colegii din cadrul ISU Sibiu și cum este astăzi relația cu echipa?

 Nu consider că am de demonstrat ceva cuiva doar pentru că sunt femeie. Cei care cred că această meserie nu este potrivită pentru o femeie probabil își vor păstra convingerea indiferent de ceea ce aș face eu sau orice altă femeie care profesează în această armă. În același timp, oamenii care au avut încredere în mine încă de la început mi-au fost alături pe tot parcursul evoluției mele. Ca în orice colectiv, există momente mai bune și momente mai dificile. Dincolo de toate acestea, pentru mine cel mai important lucru rămâne felul în care reușim să lucrăm împreună la intervenții, să avem încredere unii în ceilalți și să ne facem meseria cât mai bine.

Ce vă place cel mai mult la profesia de pompier și care sunt momentele care vă aduc cea mai mare satisfacție? La polul opus, care considerați că este cea mai dificilă parte a acestei meserii?

 Îmi plac provocările acestei profesii, faptul că niciodată nu știm exact ce ne va aduce un serviciu și unde vom ajunge în următoarele minute, dar și adrenalina pe care o simțim în drum spre intervenții.
Cele mai mari satisfacții vin, însă, după misiune: din mulțumirile oamenilor și, mai ales, din ușurarea pe care o vezi pe chipurile lor atunci când realizează că am reușit să îi ajutăm.
Paradoxal, una dintre cele mai dificile părți ale meseriei vine tot din relația cu oamenii. Sunt situații în care, fie din dorința de a ajuta, fie pentru că nu conștientizează pericolul, unele persoane ajung să ne îngreuneze intervenția. Se întâmplă mai ales la incendii, când oamenii se apropie prea mult sau pătrund în zone în care accesul ar trebui să fie permis doar salvatorilor, care au pregătirea și echipamentul necesare pentru a acționa în siguranță.

 În Franța ați fost singura femeie din contingentul românesc format din 40 de pompieri, iar aceasta a fost și prima dumneavoastră misiune internațională. Cum ați trăit această experiență și care este momentul care v-a rămas cel mai puternic în memorie după întoarcerea acasă?

Plecarea în această misiune a fost o oportunitate pe care mi-am dorit-o și pe care o așteptam de câțiva ani. Eram curioasă să văd modul de lucru al pompierilor dintr-o altă țară, felul în care sunt organizați și, mai ales, cum vom reuși să colaborăm cu ei într-un context real de intervenție.
După toate activitățile desfășurate și sprijinul pe care l-am oferit colegilor francezi, cred că cel mai mult îmi va rămâne în memorie felul în care am reușit să devenim o singură echipă, dincolo de diferențele de limbă, organizare sau experiență. Pentru mulți dintre noi a fost prima misiune într-un astfel de context, ceea ce a făcut experiența cu atât mai importantă.
Mi-aș dori să nu fie singura mea misiune internațională, deși sunt conștientă că atunci când intervenția noastră este necesară într-un alt stat înseamnă, înainte de toate, că acolo se întâmplă ceva grav.

 Dincolo de uniformă și de responsabilitățile profesionale, cum este Maria Cristina Niță în viața de zi cu zi? Ce vă place să faceți în timpul liber și cât de diferită este persoana pe care o cunosc familia și prietenii de pompierul pe care îl cunosc colegii la intervenții?

 Viața mea din afara serviciului se învârte, în mare parte, în jurul sportului. Este latura în care investesc foarte mult de câțiva ani. Timp, energie și resurse financiare pentru antrenamente și participarea la competiții.
În puținul timp liber care îmi mai rămâne, îmi place să citesc sau, pur și simplu, să stau acasă cu pisicile mele și să pun totul pe pauză pentru o vreme. Nu am avut niciodată o viață socială foarte activă și nici un cerc foarte mare de prieteni, iar liniștea și timpul petrecut singură îmi fac bine.
Cred că ceea ce se vede din exterior, inclusiv la serviciu, este doar o parte din mine, cea pe care am ales să o arăt. Sunt doar câteva persoane care au rămas constant în viața mea și care mă cunosc cu adevărat, dincolo de uniformă și de imaginea pe care o văd ceilalți.