Cum a devenit Sibiul oraș universitar în urma unui refugiu. Istoria extraordinară a unei operațiuni de acum 86 de ani

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Dictatul de la Viena din 30 august 1940 a avut consecinţe devastatoare pentru nordul Transilvaniei, rupt de România Mare. Ulterior, în toamna anului 1940, ca o consecinţă a acestui fapt, Sibiul a primit nu doar profesori și studenți, ci o universitate întreagă: cărți, laboratoare, clinici, muzee… Și toate tensiunile unei Transilvanii împărțite. Ceea ce trebuia să fie provizoriu a schimbat apoi definitiv Sibiul.

Tribuna prezintă astăzi, cu sprijinul istoricului dr. Mariana S. Țăranu, împuternicit la șefia Serviciului Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, retrospectiva unor evenimente din vremurile tulburi ale anilor ´40.

Decizia

Acum 86 de ani, la 1 septembrie 1940, Consiliul Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj hotăra să-și continue existența la Sibiu. Peste numai zece săptămâni, la 10 noiembrie, cursurile erau deschise. Între cele două date, orașul de pe Cibin a trebuit să facă loc unei instituții complete: rectorat, facultăți, bibliotecă, institute, clinici, profesori, funcționari și studenți. Sibiul a devenit atunci oraș universitar fiindcă o universitate nu mai putea rămâne acasă.

„Orașul nu pornea însă de la zero. Avea Academia săsească de Drept, întemeiată în 1844, Seminarul Andreian și o veche tradiție teologică și pedagogică. Ceea ce a sosit în 1940 era totuși altceva: o universitate publică, multidisciplinară, cu o mare bibliotecă și cu școli științifice consolidate la Cluj după 1919. Refugiul nu a inventat cultura academică sibiană, dar i-a dat amploarea și ritmul unei universități moderne”, susţine dr. Mariana Ţăranu.

Universitatea urcată în 200 de vagoane

La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei. Clujul intra în teritoriul cedat, iar Universitatea românească trebuia evacuată înaintea instalării noii administrații. S-au discutat mai multe destinații, dar cea mai mare parte a instituției a fost repartizată la Sibiu. Facultatea de Științe urma să funcționeze la Timișoara.

Biblioteca Universitară din Sibiu, 1943. Fotografie de Emil Fischer. Sursa: BCU Cluj

„Între 3 și 8 septembrie s-a lucrat contra cronometru. Laboratoarele au fost demontate, colecțiile împachetate, inventarele verificate în grabă. Mărturiile ulterioare vorbesc despre o operațiune proiectată la scara a aproximativ 200 de vagoane, completată cu autobuze, camioane și transporturi militare. Mai importantă decât cifra este imaginea: într-o singură săptămână, o universitate întreagă a fost pusă în lăzi și urcată în trenuri.

La 6 septembrie, ziarul „Opinia” anunța deja mutarea și sosirea delegaților însărcinați să găsească localuri pentru facultăți. Tonul era scurt, aproape telegrafic. În acele zile nu exista încă o poveste eroică bine ordonată. Exista o administrație care încerca să salveze oameni, cărți și aparatură, fără să știe cât va dura despărțirea de Cluj”, descrie istoricul sibian.

Campus desenat în grabă

Prima problemă nu a fost programa universitară, ci spațiul. Clădirea centrală a devenit Liceul de fete „Domnița Ileana”, de pe strada Carmen Sylva – actualul Bulevard al Victoriei nr. 5-7, vizavi de Rectoratul de astăzi.

„Aici au fost instalate Rectoratul, decanatele, sălile de curs și de seminar, Institutul de Studii Clasice, Muzeul Etnografic și Biblioteca Centrală Universitară. Mobilierul adus de la Cluj a umplut o clădire abia terminată. Restul orașului a devenit un campus împrăștiat. Clinicile au primit spații în Școala de cadeți de la capătul străzii Seviș. Institute medicale și câteva structuri ale Facultății de Filosofie au fost așezate în cazarma „General Dragalina”. Pentru Institutul de Istorie și Centrul de Studii Transilvane a fost cumpărat imobilul de pe strada Funarilor nr. 20. Școli, cazărmi, pavilioane de târg și clădiri administrative și-au schimbat destinația de la o lună la alta. Sibiul a ajutat, dar nu fără rezerve. Medicii locali se temeau de concurența clinicilor universitare, iar fiecare imobil cedat unei instituții lipsea o alta de spațiu. Orașul era deja apăsat de război, de refugiați și, curând, de prezența trupelor germane. Venirea Universității a fost o mare operațiune de solidaritate, dar și o negociere zilnică asupra fiecărei camere”, afirmă directorul Serviciulu Judeţean Sibiu al Arhivelor Naţionale.

Biblioteca: exilul cărților

O universitate nu putea fi salvată numai prin evacuarea profesorilor. Biblioteca era memoria ei de lucru. La Sibiu au ajuns fondurile Bibliotecii Universitare, colecțiile Atlasului lingvistic român, materialele Dicționarului limbii române și arhiva revistei „Dacoromania”.

“Mii de volume, fișe și manuscrise au fost transportate în lăzi, cu riscul ca ordinea construită în zeci de ani să se piardă în numai câteva zile. Evacuarea bibliotecii a fost privită diferit la Cluj. În aceeași clădire se găseau și colecții ale Erdélyi Múzeum-Egyesület, cu un regim de proprietate distinct. Pentru partea română, transportul însemna salvarea patrimoniului; pentru partea maghiară, el putea părea golirea instituției care urma să fie redeschisă. Graba nu a lăsat întotdeauna inventare satisfăcătoare pentru toți. La Sibiu, rafturile au fost refăcute și prin donații. Fundațiile Regale, ASTRA, Casa Școalelor, instituții locale și particulari au trimis cărți, iar Alexandru Lapedatu și-a donat o parte importantă a bibliotecii. Volumele nu erau un bagaj auxiliar. Ele dovedeau că Universitatea continua să existe”, explică Mariana Ţăranu.

Studenții schimbă ritmul orașului. Numărul refugiaţilor crescuseră la aproape 5.000

Profesorii au adus prestigiul, dar studenții au făcut vizibil noul oraș universitar. Aceştia trebuiau cazați și hrăniți într-un Sibiu în care locuințele deveniseră rare. În martie 1941 erau înregistrați oficial 4.690 de refugiați, aproape toți veniți din nordul Transilvaniei. „Rapoartele poliției vorbeau despre impresia că populația orașului aproape se dublase. Nu era o cifră de recensământ, ci măsura presiunii simțite în stradă. Camera de Comerț a oferit un pavilion al Târgului de Mostre pentru cantina studențească.

Cantina studențească amenajată într-unul dintre pavilioanele Târgului de mostre din Sibiu. Anuarul Universității ˝Regele Ferdinand I˝1941/1942

Un cămin pus la dispoziție de franciscani a fost apoi rechiziționat pentru trupele germane de instrucție. Universitatea a cumpărat fosta fabrică de încălțăminte „Herma” și a transformat-o în căminul „Avram Iancu”; o aripă a Administrației Financiare a devenit casă studențească. Istoria mare se traducea în întrebări simple: unde doarme un student, unde mănâncă și cât timp poate continua cursurile înainte de a fi mobilizat?” – redă atmosfera acelor ani directorul instituţiei sibiene a Arhivelor Naționale.

Căminul ˝Avram Iancu˝, amenajat în fosta fabrică ˝Herma˝. Anuarul Universității ˝Regele Ferdinand I˝1941/1942

Odată cu Universitatea au venit și câteva dintre marile nume ale culturii române: Lucian Blaga, D. D. Roșca, Ioan Lupaș, Constantin Daicoviciu, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Florian Ștefănescu-Goangă și rectorul Iuliu Hațieganu. Ei nu formau un bloc politic. În comunitatea academică se întâlneau naționalismul cultural, conservatorismul, simpatii legionare și poziții împotriva fascismului. Refugiul nu a oprit conflictele epocii. Doar le-a mutat la Sibiu.

Trei prese, trei istorii

Aceeași mutare a fost povestită în trei feluri. Presa românească a pornit de la urgența administrativă și a construit treptat tema continuității. Universitatea refugiată nu dispăruse odată cu pierderea Clujului. Publicațiile academice și culturale continuate la Sibiu au transformat orașul într-o tribună a problemelor transilvănene. Munca științifică devenea, în această lectură, o formă de rezistență.

“Presa germană sibiană a reacționat cel mai apăsat. În septembrie 1940, „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” întreba direct: „Hermannstadt – Universitätsstadt des Rumänentums?” – va deveni Sibiul un oraș universitar al românismului? În numai opt zile au apărut patru articole pe această temă. Ele prezentau Universitatea ca pe un posibil instrument de românizare și legau temerile locale de relațiile României cu Germania. Aceste texte nu pot fi puse însă în seama tuturor sașilor. Ziarul era un actor politic, iar presa germană intra rapid sub controlul conducerii național-socialiste a Grupului Etnic German. Tocmai de aceea articolele sunt importante: arată cum teama de pierdere a poziției istorice a sașilor în oraș a fost radicalizată și legată de puterea Reichului.

În presa maghiară, centrul poveștii nu era Sibiul, ci Clujul. Universitatea românească „pleca” sau „se refugia”, în timp ce Universitatea „Ferenc József”, mutată după 1919 la Szeged, „revenea acasă” la Kolozsvár (n. red . – Cluj- Napoca). Transportul inventarului și al bibliotecii era urmărit cu suspiciune, fiindcă instituția maghiară trebuia să-și refacă laboratoarele și colecțiile. Aceleași trenuri însemnau, așadar, salvare pentru unii, amenințare pentru alții și revenire pentru ceilalți”, susţine istoricul sibian Mariana Țăranu.

Provizoratul care a produs instituții

Universitatea nu s-a mulțumit să supraviețuiască. În iulie 1941 a fost creat Centrul de Studii Transilvane, cu secții de istorie, arheologie, lingvistică, literatură, etnografie, geografie și științe sociale. Au apărut catedre dedicate istoriei Transilvaniei și sociologiei românești, iar „Revue de Transylvanie” a continuat să fie publicată la Sibiu până în 1944. Pierderea teritoriului a împins cercetarea spre apărarea drepturilor românești asupra Transilvaniei. Știința și propaganda s-au apropiat uneori periculos de mult.

Din același refugiu s-a născut Cercul Literar de la Sibiu. În jurul lui Lucian Blaga și al tinerilor Radu Stanca, Ion Negoițescu, Ștefan Augustin Doinaș, I. D. Sîrbu, Cornel Regman și Nicolae Balotă s-a format una dintre marile grupări literare românești ale secolului XX.

Succesul cultural nu a șters însă dorul de Cluj. La Păltiniș, universitarii au așezat în 1942 o placă a „Dorului Clujului”. Formula spune totul: Universitatea construia la Sibiu, dar continua să-și considere Clujul drept casă. Provizoratul avea să dureze cinci ani.

Ce a rămas Sibiului

În 1945, Universitatea s-a întors la Cluj. Autoritățile sibiene au încercat să păstreze cel puțin o facultate – semn că instituția nu mai era percepută ca un corp străin. Dorința s-a împlinit abia în 1969, când s-a înființat la Sibiu Facultatea de Filologie și Istorie, ca structură a Universității clujene. Din această ramură avea să se dezvolte învățământul superior sibian contemporan, devenit instituție independentă în 1976 și, mai târziu, Universitatea „Lucian Blaga”.

“Sibiul a devenit, așadar, oraș universitar modern nu printr-un plan pregătit în timp de pace, ci din cauza unei rupturi geopolitice. Orașul a oferit clădiri, cazărmi, pavilioane și rețele administrative. Universitatea a adus profesori, studenți, cărți, publicații și conflictele unei Transilvanii împărțite. Relația nu a fost numai generoasă și nici numai tensionată. A fost o conviețuire forțată care a produs instituții durabile.

În pardoseala fostului Liceu „Domnița Ileana” se păstrează și astăzi inscripția „Almae Matri Napocensis sacrum” – dedicat universității-mamă clujene. Clujul a rămas originea, Sibiul a devenit refugiul, iar refugiul s-a transformat în precedent. Ceea ce trebuia să dureze numai până la întoarcere a lăsat orașului o convingere care nu a mai putut fi evacuată: Sibiul putea și trebuia să aibă propria universitate”, concluzionează istoricul Mariana Ţăranu.

Foto: Serviciul Judeţean Sibiu al Arhivelor Naţionale

Clădirea centrală a Universității refugiate la Sibiu- 1943. Anuarul Universității ˝Regele Ferdinand I˝1941/1942