„Toată mânuța lui era cât unghia mea”. Povestea emoționantă a tripleților născuți la Sibiu

Trei băieței, trei plânsete diferite și o mamă care, pe masa de operație, nu își dorea decât să îi știe bine. Andreas, Ianis și Gabriel s-au născut pe 4 iunie, la Spitalul Clinic Județean de Urgență Sibiu, cu greutăți de numai 750, 1.010 și 1.030 de grame. Au urmat aproape trei luni în care spitalul le-a fost casă, iar fiecare gram câștigat și fiecare pas înainte au devenit mici victorii. Acum, cei trei sunt pregătiți să plece acasă. Mama lor, Andreea Fofelzan, are 26 de ani și este din Sibiu. Își dorise foarte mult un copil și ajunsese la București pentru investigații. În ianuarie a aflat că este însărcinată și că nu așteaptă un copil, ci trei.

„Vestea am primit-o cu brațele deschise și cu multe lacrimi. Nu ne-am așteptat să avem parte de trei miracole în viața noastră și nici nu știam la ce să ne așteptăm mai departe”, povestește tânăra.

Din februarie, Andreea a fost nevoită să stea la pat pentru a duce sarcina cât mai mult. Cu o săptămână înainte de naștere a fost internată pentru monitorizare, după ce unul dintre copii nu mai era alimentat constant. Medicul Valentin Voiașciuc, care îi monitoriza sarcina, a observat că situația se înrăutățește, iar tânăra a intrat în cezariană de urgență.

„Doctorii au reacționat imediat, iar sala de nașteri a fost plină de doctori, asistenți și studenți. Operația a decurs foarte bine, iar după câteva ore am primit vestea că cei trei copilași au reușit să supraviețuiască”, spune mama.

La două zile după operație și-a văzut mai bine copiii. Erau foarte mici, conectați la aparate și înconjurați de cabluri.

„Toată mânuța lui era cât unghia de la degetul mare”

Au urmat săptămâni în care fiecare progres a contat. Cei trei au învățat să respire singuri, să mănânce la biberon și să își coordoneze mișcările. Momentul care i-a dat mamei cea mai mare speranță a fost acela în care i-a putut ține pentru prima dată în brațe.

„Toți trei aveau căciulițe tricotate, erau plini de cabluri și erau atât de micuți, încât îți era frică și să îi miști. Cel mai mic dintre ei m-a ținut de deget. Toată mânuța lui era cât unghia de la degetul mare. A fost o alinare că totul va fi bine.”

Andreea vorbește cu recunoștință despre medicii și asistentele care i-au fost alături în această perioadă. „Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar nouă ni i-a scos în cale pe cei mai buni”, spune ea.

Andreas, Ianis și Gabriel seamănă foarte mult, dar mama spune că au deja personalități diferite: unul este mai sensibil, altul mai hotărât, iar celălalt mai drăgăstos. Îi deosebește după gropițele din obraji și bărbie și îi numește pe toți trei „iubirile mele”. După aproape trei luni în care spitalul le-a fost casă, familia se pregătește pentru momentul mult așteptat.

„Pentru mine este o reușită, deoarece copiii se pot numi băieți mari și sunt pregătiți de următoarea etapă: drumul spre casă.”