Medic primar în specialitatea boli infecțioase și medic specialist în medicină internă, dr. Victoria Bîrluțiu este a doua fiică a unei familii de dascăli, iar primul model în viață i-a fost sora mai mare, alături de care și-a dorit să meargă la școală, începând clasa I la doar șase ani. Copilăria și-o amintește ca pe o perioadă petrecută într-un cadru rural, printre flori, animale și jocuri în care, adesea, ea și sora sa își imaginau că sunt medici și își tratau păpușile. Dr. Victoria Bîrluțiu rememorează începuturile carierei, vorbește despre vocația de medic și despre cele mai dificile momente din profesie, într-un interviu acordat reprezentanților Spitalului Clinic Județean de Urgență Sibiu.
– Cum era copilul care a ajuns medic?
A doua fiică a unei familii de dascăli, care avea drept model sora cea mare alături de care și-a dorit să meargă la școală, împlinind 6 ani în clasa întâi… Dacă rememorez acum jocurile noastre, printre altele, ne imaginam că suntem doctori pentru păpuși, le făceam injecții dar cochetam și cu jocul de-a școala. Ne plăcea să fim utile, să ajutăm părinții noștri, într-un peisaj rural feeric, așa cum mi-a rămas în minte, în grădina cu flori sau la hrănitul rățuștelor, puilor de găină, părinții fiind niște oameni extrem de gospodari.
– Care este prima amintire puternică din copilărie?
Mă impresiona mama, aplecată spre lecțiile din ziua următoare, îmi doream să învăț mai repede să citesc ca să pot înțelege ce scria în acele cărți.
– Ce fel de familie v-a format?
Cum spuneam, o familie modestă de intelectuali, în care s-au cultivat valorile umane, morale, educația fiind pe prim plan. Responsabilitatea de a fi pregătite la școală, de a nu dezamăgi, de a obține prin muncă, prin efort personal notele sau premiile, erau subînțelese.
– Cine a avut cea mai mare influență asupra dvs.?
După părinții mei, cea mai mare influență au avut-o primele profesoare de chimie și biologie, din gimnaziu, care m-au făcut să îndrăgesc aceste materii. Am avut șansa și la liceu de a studia cu profesoare similare; am învățat chimia cu cea mai mare plăcere, depășind tematica școlară, citeam și făceam probleme din tratatele de chimie, savuram chimia organică, care a fost marea pasiune a mea în liceu.
– Ce valori ați primit de acasă?
Educația a fost cea mai importantă valoare oferită acasă, creșterea în spiritul corectitudinii, respectului pentru oameni, indiferent de categoria socială – valorile esențiale ale formării umane.
– Vă amintiți primul moment în care ați simțiț că vreți să faceți ceva important în viață?
În clasa a șaptea, mi-am pierdut bunicul matern de o boală incurabilă. Mi-am dorit să pot să îl ajut, să pot vindeca oamenii care ar trece printr-o așa suferință, de atunci am știut ce vreau să fac în viață.
– Ce vis aveați înainte să apară medicina?
Nu cred că am visat altceva, poate în primii ani îmi imaginam că mă voi face profesoară (ceea ce se și întâmplă, dacă mă refer la activitatea didactică pe care o desfășor în cadrul Facultății de Medicină din Sibiu), în rest mi-am dorit să fiu medic, să pot ajuta oamenii aflați în suferință.
– A existat un moment greu care v-a maturizat prea devreme?
Cred că maturizarea este definită de modul în care ajungi să înțelegi și să vezi lucrurile obiectiv- greutățile din viața celor dragi, bolile, insuccesul celor dragi, inechitățile, toate acestea maturizează și le-am simțit ca atare la 14 ani.
– Cum arăta lumea dvs. înainte de spitale și gărzi?
Lumea mea înainte de spital și gărzi? Era lumea cărților- citeam Joules Verne la 9 ani, mă fascina efectiv, am continuat să citesc, atât beletristică cât și literatura de specialitate, modul de relaxare dar și de cunoaștere. Nu aveam talent de a cânta, de a face sport, dar pentru că tata era ca toți bărbații, pasionat de sport, priveam cu multă plăcere meciurile de tenis, handbal sau volei. Am mers pe stadion la meciuri de fotbal împreună cu tata și apoi în studenție, mergeam la toate meciurile mari din Cupe… Mi-a plăcut să merg la teatru, la spectacole, filme, erau anii în care ajungeai greu să te bucuri de călătorii, care nu erau deloc ușor accesibile.
– Ce a rămas neschimbat în dvs. din copilărie până azi?
Iubirea necondiționată față de oameni, empatizez cu cei aflați în dificultate, în suferință, spiritul de a pune pe primul plan pe ceilalți și munca până la sacrificiu- atât personal cât și familial.
II. ALEGEREA MEDICINEI
– De ce medicina și nu alt drum?
A fost un fir pe care am mers din copilărie, spre care m-am orientat prin tot ce mi-a plăcut ca materii, prin alegerea profilului liceal de chimie-biologie, nu m-am oprit din speranța că voi deveni medic.
– A fost chemare, ambiție sau întâmplare?
Așa cum spuneam, a fost chemare. Dacă nu ești determinat, nu poți face nicio profesie bine, sugerând faptul că odată ce ai luat o decizie, pentru a fii competitiv, e nevoie de efort, de muncă, seriozitate, implicare.
– Cine v-a susținut cel mai mult la început?
Cine crede că singur a realizat tot ce are în viață, se înșală. Evident că tot familia a fost sprijin în toți anii de facultate, încurajările din sesiune fiind ”gura de oxigen” a studentului. Fiecare sesiune este un tur de forță, în care echilibrul ți-l menții având un sprijin permanent.
– V-a fost vreodată teamă că nu veți reuși?
Îmi doream să fiu un medic bun, să pot vindeca cât mai mulți oameni și eram conștientă că indiferent de specialitatea pe care o voi face, am nevoie să învăț fiecare materie în parte, pentru a putea să fac un diagnostic și tratament corect. În perioada de studenție ”miracolul” imagistic era doar ecograful în materii de investigații, așa că flerul de diagnostic era esențial, bazat pe pregătirea minuțioasă a fiecăruia în parte.
– Cum au fost anii de facultate, dincolo de ce vede lumea?
Anii mei de facultate, au fost dominați de studiu. Nu îmi amintesc să fii lipsit vreodată la un curs sau seminar sau stagiu, chiar și bolnavă fiind, stil pe care de altfel majoritatea colegilor îl aveau. Eram concurențiali, notele contau la repartiția ulterioară în stagiatură, stimulându-ne să ne pregătim cât mai bine. Eram uniți, ieșeam cu toții (colegii din grupă) în puținele momente de respiro dintre cursuri. A fost cea mai frumoasă perioadă, de care ne amintim cu plăcere la întâlnirile periodice de la facultate.
– Ce sacrificii ați făcut pentru această profesie?
Dacă ce faci vezi ca sacrificii, înseamnă că regreți anumite decizii. Privind viața unui medic, este normal să lucrezi sâmbătă, duminica, să faci gărzi de sărbători, când copiii așteaptă cu nerăbdare să vină Moșu sau Iepurașul și mai ales ca mamă, când ai copilul bolnav și nu ești acolo. Am experimentat din toate aceste momente, care nu sunt ușoare, dar faptul că fiul meu a ales același drum îmi sugerează că a înțeles motivația mamei.
– V-ați simțit vreodată singură pe acest drum?
Un drum greu îl parcurgi alături de cei dragi, marele sprijin mi l-a acordat soțul meu, în toate momentele deosebite prin care inevitabil treci.
– A existat un moment în care să renunțați?
Niciodată!
– Când ați simțit pentru prima dată că sunteți cu adevărat medic?
Eram în pregătirea în specialitate, când portarul clinicii, care avea dureri mari de coloană, a venit în gardă și l-am diagnosticat cu meningită- da, atunci am simțit că sunt medic.
III. PRIMELE EXPERIENȚE ÎN SPITAL
– Vă amintiți prima gardă?
Prima gardă, a fost de Revelion, în primul an de stagiatură, în Pediatrie, marcat de decesul unui copil abandonat de familie, cu leucemie acută. A fost cel mai trist moment, în care orice supărare că faci o gardă într-o zi specială, ar fi fost ridicolă. Pot spune că a fost primul pacient care m-a marcat. La contactul cu suferința umană, ai trăiri extraordinare, încerci să găsești soluții și îți este foarte greu să accepți ideea de boală incurabilă, speri până în ultimul moment că nu pierzi pacientul. Presiunea profesiei o resimți mai ales în primii ani și cu siguranță în fața eșecului, dar te mobilizezi și vezi întregul, câți pacienți reușești să vindeci și este important că ai efectuat un act medical corect, fără greșeală.
Cu excepția anilor de pregătire, activitatea mea s-a desfășurat doar în spital; a fost o trecere de la student înconjurat de colegi de aceeași generație, la colegi de generații diferite, nivel de educație diferit, acceptarea în colectiv fiind asociată modului în care ești perceput.
– Care a fost cea mai grea noapte din carieră?
Au fost multe grele- mai ales cele de gardă, la copii, veniți în șoc hipovolemic sau meningite, zeci de cazuri de toxiinfecții alimentare pentru care ne-am mobilizat toți de acasă, dar cele care au depășit toate aceste nopți, sunt cele din pandemie.
– Cum se schimbă un om după mii de ore de spital?
Este un om care începe să trăiască tot mai puțin propria viață, rămâne preocupat și după ce ajunge acasă de cazurile grave, se interesează continuu de evoluția pacienților, se concentrează pe soluții noi, pe opțiuni terapeutice ce pot salva.
IV. PARTEA UMANĂ ȘI EMOȚIONALĂ
Partea emoțională se încarcă din cazurile grave salvate, nimic nu te face să te simți mai fericit decât un caz critic salvat, este un sentiment extraordinar de care te bucuri din plin. Familia, din nou spun, este cea care te ajută în momentele cheie să accepți pierderea și să o iei de la capăt zi după zi.
– Ați plâns vreodată din cauza unui pacient?
Mărturisesc că am plâns după primul pacient pierdut și că am mai experimentat și altă dată aceeași stare, este uman să fii empatic cu suferința oamenilor.
Medicina m-a făcut mai puternică, în sensul de siguranță și încredere în decizii, dar mi-a păstrat sensibilitatea, nu m-a dezumanizat.
Accesul rapid la diagnostic și terapie sunt lucrurile care contează cel mai mult în activitatea noastră, cred că aceste deziderate ne ajută să profesăm cu maximă acuratețe la fiecare caz. Suferința oamenilor este un mod de a învăța și noi, că viața este imprevizibilă, că sănătatea nu ți-o poți recâștiga oricând și că pentru a o proteja e nevoie de prevenție, de monitorizare a stării de sănătate anual chiar și în aparentă stare de bine. Trebuie să menținem educația sanitară la un nivel înalt, pentru că sunt foarte multe afecțiuni care pot fi diagnosticate precoce și au o mare șansă de vindecare în stadiile incipiente. Pentru asta trebuie să participăm cu toții, indiferent de specialitate.
Dacă voi simți că nu mai pot, mă voi retrage, încă nu am simțit acest lucru.
V. OMUL DIN SPATELE HALATULUI
– Cine sunteți când plecați din spital?
Omul fără halat este un om normal, cu responsabilități- iubitor de animale, pe care le are în preajmă, cu activități cotidiene pe care nu le-a abandonat.
Dacă îmi pare rău de ceva, este că nu am petrecut mult timp cu soțul meu, că nu am avut timp să comunicăm prea mult și să îi mulțumesc pentru tot sprijinul pe care mi l-a oferit. Se spune că în spatele unui bărbat puternic, este o femeie puternică. Este valabil și invers.
– Ce înseamnă succesul pentru dvs. acum?
E mult spus să vorbesc de succesul meu. Eu îmi percep viața profesională ca una extrem de intens trăită, cu o vastă experiență pe care o pot transmite generațiilor de medici cărora le-o dedic de 30 de ani, cu bucuria de a mă întâlni după ani, cu foști pacienți critici, salvați, cu pacienți pediatrici care își amintesc cu simpatie de mine, cu foști studenți ajunși medici de renume în țară și nu numai. Mă bucur de încrederea și susținerea colectivului din care fac parte, nu vreau să dezamăgesc și sper ca după toți anii dedicați profesiei să rămân în memoria urbei ca un medic bun.
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
O încercare jalnică de reabilitare a unor medici incompetenți, slugi ale unui sistem medical corupt și ticăloșit. Vezi și cazul lui Pătran. Astea două pe toți câți i-or îngrijit, gura flori le-a mirosit!