Dacă te iei după gălăgia pe care o generăm, reiese că ne-a pocnit claustrofobia

Sunt unii oameni pe care liniștea îi sperie. Le dă sentimentul singurătății, al neputinței de a avea pe cineva lângă, al abandonului, ca atunci când te-ai rătăcit noaptea în pădure (dacă s-o mai rătăci acum cineva noaptea în pădure) sau ca atunci când erai mic și rămâneai încuiat singur în beci sau te lăsau ai tăi singur acasă. Și îi cuprinde spaima. Adică cum să fie liniște? Păi cum mă mai bagă cineva în seamă, cum îmi fac remarcată prezența, cum poate să zică lumea „ăla e!” dacă e așa ditamai tăcerea și non-agitația? Și atunci începe să genereze zgomote. Ca să arate că există. Să se întoarcă luema spre el. Ca să fie remarcat prin ceva, că nu toți pot fi remarcați că au inventat avionul ca frații Wright, ori că au câștigat mari bătălii, ca cei care au câștigat mari bătălii.

Ideile acestea mi-au trecut prin cap ieri când, în autobuz, o autoproclamată divă din aceea de gimnaziu își chinuia smartphone-ul de pe un clip video pe altul, evident cu sonorul dat pe difuzoare, ca să audă tot autobuzul cât e ea de nehotărâtă în opțiuni. Trec peste faptul că tot mai multă lume nu mai e capabilă nu doar să citească două coli A4 sau similar fără s-o apuce oftatul că ce lung e textul şi că nu mai e capabilă nici măcar să urmărească un clip video mai mult de zece secunde. Și mă amuză toate tacticile SEO care fac un text praf doar de dragul de a fi citit de niște neinteresați (și prin asta neinteresanți). Ca și toate editările foto și video cu sau fără inteligențe artificiale, care mai mult încurajează întreținerea unei stări de incultură decât de a da un „șfung” (din germanul „schwung” – impuls) spre înainte, spre evadarea din starea asta de niciun fel.

Dar vorbeam despre generatorii de gălăgie. Hai că și înainte mai era câte unul care se plimba cu radioul urlând pe stradă sâmbăta, că era „etapa” la fotbal. Ori care polua decorul cu „bănățănye” venite din radiocasetofonul stereo, doar ca să arate ce sculă șmecheră are şi cât e el la zi cu hiturile nişei. Am trecut și prin perioada de pionierat a telefoniei mobile, când posesorii unei asemenea scule se puneau pe urlat în microfon proțăpiți în mijlocul străzii doar ca să vadă restul de bă săracilor ce mare sculă de factor decizional e el. Și ajungem la perioada de acum. Probabil cea mai gălăgioasă pe domeniul public sau în spații comunitare din istoria lumii, excemtând cel de-al doilea război mondial. Și conform teoriei emise la începutul textului, reiese că deși mulți și uneori înghesuiți, oamenii se simt singuri și speriați și vor să atragă atenția asupra lor.

Avem oameni de o frumoasă vârstă care urlă în telefoanele date pe video, din care alte persoane de o frumoasă vârstă urlă și ele, de afli toate conflictele din viața lor de familie mai ceva decât dintr-un roman de secol XIX. Alții doar, ca personajul menționat mai sus, sar de la un clip la altul. Vârsta nu contează, de la elevii de primară care bagă compulsiv jocuri, trecând prin gimnazialii care caută manele și se dau încântați la câte un cocalar care face pe interlopul, la Nea Pensionarul care bagă random orice, de la bucăți de știri la clipuri de „selecții Ardeal”. Și asta paradoxal, cînd există zeci de modele de căști, de la cele clasice cu fir la cele wireless ori la alea asemănatoare cu căștile din anii 80 de le mufai prin jack la combina muzicală ca să asculți casete și benzi.

Interesant este că aceste căști au apărut ca o necesitate a omului de a fi doar el cu muzica lui, de a fi lăsat în pace, de a „nu-i treaba ta ce ascult eu”, ca un manifest care să promoveze intimitatea chiar și în locuri ne-intime. Acum observ că s-a trecut pe invers, fiecare vrea să își genereze gălăgia lui, pentru a fi ascultată de ceilalți. Pentru că e înspăimântător să fii singur într-o societate înghesuită.