Interviu Ion Marian Țiplic: „Sibiul dispune de un patrimoniu excepțional”

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Autoritatea Națională pentru Cercetare a finalizat selecția membrilor Colegiului Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare (CCCDI), organism care reunește specialiști din principalele domenii ale cercetării din România. Printre cei desemnați în Comisia 6 – Științe umaniste, patrimoniu și identitate culturală se numără și profesorul universitar Ion Marian Țiplic de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

Ion Marian Țiplic este un istoric și arheolog român, profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, specializat în arheologie medievală, istorie veche și cercetarea patrimoniului cultural. A ocupat funcții academice importante în mediul universitar, inclusiv cea de prorector al ULBS, și conduce Centrul de Cercetare a Patrimoniului și Istoriei Socio-Culturale și este inclus în comisiile extinse ale CCCDI – Comisia 6, structură națională consultativă pentru evaluarea și orientarea politicilor de cercetare în domeniul științelor umaniste și patrimoniului. În plus, Ion Marian Țiplic deține și o funcție în cadrul Ministerului Culturii, fiind membru în Comisia Națională de Arheologie, organism consultativ al ministerului, responsabil cu avizarea cercetărilor arheologice și protejarea patrimoniului arheologic. Aceste poziții oficiale confirmă rolul său activ în gestionarea și protejarea patrimoniului cultural la nivel național. Cum la ora actuală urbea murmură numele lui am decis să aflăm motivele chiar de la cel în cauză.

Domnule prof.univ. habil.dr. Marian Țiplic… cum ați primiți vestea includerii în comisiile extinse ale Colegiului Consultativ pentru Cercetare, Dezvoltare și Inovare, în special în cadrul Comisiei 6 – Științe umaniste, patrimoniu și identitate culturală?

Creșterea numărului de membrii în comisiile CCCDI s-a impus ca o necesitate în contextul activităților de evaluare a instituțiilor care au ca obiectiv cercetarea, indiferent de apartenența lor. Nu pot să fiu decât onorat pentru includerea într-o astfel de prestigioasă entitate. Nominalizările pentru a deveni mebru sunt realizate de către instituții, prin urmare sunt recunoscător conducerii Universității mele că m-a nominalizat pentru comisia extinsă din cadrul Comisiei 6, alături de alți colegi nominalizați pentru alte comisii de specialitate.

⁠Ce semnificație are pentru dumneavoastră această recunoaștere la nivel național?

Includerea într-un organism care are ca principală atribuție evaluarea cercetării nu poate decât să atragă o mare responsabilizare. Evident că poate fi analizată și din perspectiva unei validări a statutului profesional și științific dar eu o văd mai degrabă în cheia responsabilității față de ceea ce reprezintă statutul ULBS la nivel național în domeniul cercetării.

Autorității Naționale pentru Cercetare, Dezvoltare și Inovare configurează direcțiilor strategice ale cercetării din România. În conextul actual va reusi direcțiile stategegice vor prinde viață ?

Personal consider că rolul Autorității Naționale pentru Cercetare (ANC) ar trebui privit pe trei niveluri complementare: strategic, de coordonare a sistemului și de transformare a rezultatelor cercetării în politici publice și dezvoltare economică. Prin urmare ANC este coordonatoarea și implementarea Strategiei Naționale de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022–2027, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 933/2022, precum şi a Programului de guvernare în domeniul cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării și deci responsabilă cu configurarea direcțiilor strategice ale cercetării și, consecvent acestei responsabilități mai ales cu dezvoltarea de politici publice care să ducăm la creșterea vizibilității și finanțării cercetării științifice fundamentale sau aplicate.

Domeniul științelor umaniste, patrimoniului și identității culturale poate fi esențial în cadrul evaluărilor și politicilor de cercetare?

Consider că domeniul științelor umaniste, patrimoniului și identității culturale este esențial în cadrul evaluărilor și politicilor de cercetare deoarece acesta oferă societății capacitatea de a înțelege cine este, de unde vine și în ce direcție dorește să se dezvolte. Dacă științele exacte și tehnologiile produc soluții pentru viitor, științele umaniste oferă cadrul de interpretare și valorile care dau sens acestor transformări.

Cercetarea din domeniul patrimoniului și identității culturale contribuie direct la coeziunea socială și consolidarea identității naționale și europene. Într-o perioadă caracterizată de globalizare, mobilitate și schimbări sociale accelerate, cunoașterea trecutului și înțelegerea diversității culturale reprezintă resurse fundamentale pentru menținerea dialogului social și a sentimentului de apartenență la o comunitate. Cred că această dimensiune ne este necesară, ăn România de astăzi, mai mult decât oricând în istoria noastră, în contextul creării în ultimii 5-6 ani a unor falii evidente în societatea românească din interiorul și din afara țării. Probleme precum migrația, schimbările climatice, transformările tehnologice sau conflictele identitare nu pot fi înțelese exclusiv prin perspective tehnice. Ele necesită analize privind comportamentele umane, memoria colectivă, valorile culturale și mecanismele de construire a identităților. Din această perspectivă, științele umaniste contribuie la formularea unor politici publice mai eficiente și mai bine ancorate în realitățile sociale. De asemenea, cercetarea din domeniul patrimoniului și identității culturale este prin natura sa interdisciplinară, reunind istorici, arheologi, restauratori, antropologi, arhitecți, specialiști GIS, experți în digital humanities și cercetători din domeniul inteligenței artificiale sau al științelor mediului. Această capacitate de a conecta discipline diferite reprezintă un avantaj strategic într-un sistem de cercetare orientat spre inovare și colaborare.

Nu în ultimul rând, în opinia mea, o politică modernă de cercetare trebuie să trateze științele umaniste, patrimoniul și identitatea culturală nu ca domenii complementare sau marginale, ci ca pilon fundamental al dezvoltării societății bazate pe cunoaștere. O societate poate produce tehnologie performantă, dar fără înțelegerea propriei istorii, a valorilor și a patrimoniului care o definesc, riscă să piardă tocmai elementele care îi conferă coerență, reziliență și capacitatea de a proiecta un viitor sustenabil.

Ce tip de expertiză sau perspectivă intenționați să aduceți în activitatea Comisiei 6?

Experiența mea de cercetător și coordonator de proiecte în domeniul istoriei și arheologiei îmi oferă o înțelegere directă a provocărilor cu care se confruntă comunitatea științifică: accesul la finanțare competitivă, internaționalizarea cercetării, publicarea în fluxul științific internațional și formarea noilor generații de cercetători. Consider că această experiență este importantă pentru evaluarea realistă a nevoilor și potențialului domeniilor umaniste din România.

⁠Această numire va influența mediul academic și de cercetare din Sibiu … generează un mpactul asupra mediului academic din Sibiu?

Nu aș merge atât de departe încât să consider că nominalizarea mea ar ar avea un impact direct asupra mediului academic sibian, care este unul bine conturat, matur și cu puternice rădăcini încât să nu fie afectat pozitiv sau negativ de activitatea unuia dintre membrii săi. Evident, că alături de colegii mei din alte comisii, unii cu experiență chiar mai bogată decât a mea, contribuim la menținerea vizibilității comunității academice a ULBS la nivel național.

Există proiecte sau direcții de cercetare din Sibiu care ar putea beneficia de experiența acumulată în cadrul comisiilor extinse?

Da, în mod categoric. Consider că experiența acumulată în cadrul comisiilor extinse poate fi valorificată direct pentru consolidarea unor direcții de cercetare deja existente în Sibiu și pentru dezvoltarea unor inițiative noi cu impact regional și național.

În primul rând, domeniul arheologiei și al patrimoniului cultural reprezintă unul dintre principalele beneficii ale unei astfel de experiențe. Sibiul dispune de un patrimoniu excepțional, de la situri arheologice și monumente medievale până la patrimoniul construit și peisajele culturale ale sudului Transilvaniei. Expertiza acumulată în procesele de evaluare și elaborare de politici poate contribui la orientarea cercetărilor către teme prioritare la nivel european, precum digitalizarea patrimoniului, reziliența patrimoniului în fața schimbărilor climatice, conservarea preventivă și valorificarea patrimoniului prin tehnologii digitale. Aceste direcții sunt în deplină concordanță cu prioritățile europene privind patrimoniul cultural și cercetarea interdisciplinară; În al doilea rând, experiența din cadrul comisiilor poate sprijini dezvoltarea unor proiecte complexe care reunesc cercetători din domeniile umaniste, sociale și tehnice. Una dintre provocările actuale ale sistemului CDI este creșterea caracterului interdisciplinar al cercetării și identificarea domeniilor cu potențial ridicat de impact socio-economic.

Cum preonizați că va decurge colaborarea dintre instituțiile sibiene și structurile naționale de cercetare?

Sibiul dispune de un ecosistem academic și cultural aparte, construit în jurul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, al Institutului de Cercetări Socio-Umane (filială a Academiei Române), al Academiei Forțelor Terestre, al muzeelor și arhivelor. Universitatea are deja structuri dedicate cercetării, transferului de cunoaștere și internaționalizării, precum și o rețea de centre de cercetare care sunt reprezentate în diferite echipe de cercetare ale unor proiecte internaționale și/sau naționale, iar canalele de comunicare al ULBS au informat plenar despre astfel de proiecte de succes și prin această infrastructură ULBS se consituie ca partener relevant pentru participare în viitoare programe de cercetare naționale și europene.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele provocări ale cercetării umaniste în România?

Prima și poate cea mai importantă provocare este subfinanțarea cronică, în special a domeniilor umaniste și a cercetării asupra patrimoniului cultural. Într-un context în care politicile de cercetare sunt orientate tot mai mult către inovarea tehnologică și impactul economic imediat, există riscul ca domeniile umaniste să fie percepute ca având o relevanță secundară;O altă provocare majoră este internaționalizarea cercetării. Deși în ultimele două decenii s-au făcut progrese importante, cercetarea umanistă românească este încă insuficient reprezentată în marile rețele internaționale și în proiectele europene de anvergură. Este necesară consolidarea parteneriatelor internaționale, creșterea participării la programe precum

Horizon Europe și susținerea publicării în reviste și edituri cu vizibilitate globală. Totuși, trebuie să menționez faptul că se vede o evoluție constant accelerată în ultimii 6-7 ani iar pe zona umanistă această evoluție este una deosebit de vizibilă la nivelul ULBS dacă ne raportăm la domeniile literaturii și patrimoniului care au beneficiat și beneficiază de importante proiecte internaționale (Horizon Europe, ș.a.) și naționale; În același timp, observăm o nevoie tot mai mare de adaptare la transformările digitale. Domenii precum digital humanities, patrimoniul digital, inteligența artificială aplicată cercetării istorice, modelarea spațială GIS sau analiza volumelor mari de date culturale devin componente esențiale ale cercetării contemporane. Provocarea constă în dezvoltarea competențelor necesare și în crearea unor infrastructuri care să permită integrarea acestor metode în cercetarea umanistă.

Pentru domeniul patrimoniului cultural, o problemă importantă este transformarea rezultatelor cercetării în resurse utile pentru societate. Cercetarea trebuie să contribuie mai mult la conservarea patrimoniului, la dezvoltarea turismului cultural, la educație și la consolidarea identității culturale. Există încă un decalaj între producția academică și valorificarea socială a rezultatelor cercetării.

Nu în ultimul rând, consider că una dintre provocările fundamentale este formarea și menținerea unei noi generații de cercetători. Mulți tineri specialiști aleg alte domenii sau își continuă cariera în străinătate din cauza perspectivelor limitate de dezvoltare profesională. Fără investiții în resursa umană, în școli doctorale performante și în programe dedicate cercetătorilor aflați la început de carieră, va fi dificil să asigurăm continuitatea și competitivitatea cercetării umaniste românești.

În ansamblu, cred că principala provocare este demonstrarea faptului că științele umaniste nu reprezintă doar un instrument de cunoaștere a trecutului, ci un domeniu strategic pentru înțelegerea prezentului și pentru construirea viitorului. Din această perspectivă, investiția în științele umaniste, patrimoniu și identitate culturală, în opinia mea nu este un lux intelectual, ci o condiție a dezvoltării sustenabile și a coeziunii societății românești.

Revenind la domeniul patrimoniului și identității culturale care ar fi obiectivele pe termen lung?

Este necesară cunoașterea sistematică și documentarea completă a patrimoniului cultural al României. Nu putem proteja eficient ceea ce nu cunoaștem suficient. Acest obiectiv presupune continuarea cercetărilor arheologice, istorice și etnografice, actualizarea permanentă a bazelor de date naționale, dezvoltarea registrelor digitale și integrarea tehnologiilor moderne de documentare, precum GIS, LiDAR, scanarea 3D sau inteligența artificială. În viitor, patrimoniul trebuie să fie accesibil tot mai mult nu doar specialiștilor, ci și comunităților și factorilor de decizie. Schimbările climatice, urbanizarea accelerată, presiunea investițională și degradarea naturală reprezintă amenințări tot mai mari pentru patrimoniu. Este nevoie de dezvoltarea unor strategii bazate pe cercetare științifică, care să permită protejarea patrimoniului construit, arheologic și peisagistic pe termen lung, în concordanță cu standardele europene și internaționale.

O altă abordare importantă este digitalizarea patrimoniului și dezvoltarea infrastructurilor digitale de cercetare. În următoarele decenii, accesul la patrimoniu va depinde tot mai mult de capacitatea noastră de a crea arhive digitale, modele 3D, platforme de cercetare și instrumente de analiză care să faciliteze atât cercetarea, cât și educația și valorificarea publică. Digitalizarea nu trebuie privită doar ca un proces tehnic, ci ca un instrument de democratizare a accesului la cultură și cunoaștere.

Un alt aspect important, în viziunea mea, este întărirea identității culturale într-un context european și global. Cercetarea trebuie să contribuie la înțelegerea proceselor istorice și culturale care au modelat societatea românească, fără a promova perspective exclusiviste sau izolaționiste. Identitatea culturală modernă trebuie înțeleasă ca rezultat al dialogului dintre tradiție și diversitate, dintre patrimoniul local, regional, național și european. În acest sens, patrimoniul poate deveni un instrument de coeziune socială, dialog intercultural și combatere a extremismului și a discursurilor bazate pe intoleranță.

În concluzie cred că obiectivul strategic major pentru următoarele decenii este transformarea patrimoniului și identității culturale din domenii percepute preponderent ca beneficiari ai protecției publice în domenii active, capabile să producă cunoaștere, inovare, dezvoltare economică, coeziune socială și vizibilitate internațională pentru România. Acesta este, în opinia mea, sensul modern al cercetării în patrimoniu și identitate culturală: nu doar conservarea trecutului, ci utilizarea inteligentă a acestuia pentru construirea viitorului

Ce mesaj transmiteți colegilor și comunității academice din Sibiu în urma acestei numiri?

Nu pot decât să fiu recunoscător pentru încrederea investită în mine, lucru ce mă obligă să încerc să aduc plus valoare prin activitățile mele, comunității academice în care m-am format și activez.