Foto: Răzvan NEGRU
📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰
S-a născut și a copilărit în Șeica Mare, într-o familie în care grija pentru viață era parte din firesc. Din localitatea sibiană până în sălile de intervenție unde fiecare milimetru contează, dr. Monica Mănișor a dus cu ea lecția învățată acasă: dorința de a vindeca. Tatăl ei, medic veterinar, i-a insuflat încă din copilărie această chemare, iar astăzi este printre puținii specialiști din România care realizează trombectomii, intervenții care pot schimba radical evoluția unui pacient.
În prezent, dr. Monica Mănișor coordonează Compartimentul de Radiologie și Imagistică Medicală – Neuroradiologie Intervențională din cadrul SCJU Sibiu.
– Care a fost, stimată doamnă doctor, parcursul dumneavoastră profesional și cum ați ajuns la neuroradiologia intervențională?
Prima specialitate este neurochirurgia, pe care am obținut-o în România, în București. A durat șapte ani. Apoi, în Franța, am obținut specializarea în radiologie medicală și competența în neuroradiologie intervențională.
Inițial mi-am dorit chirurgie, de aceea am ales neurochirurgia. Când am ajuns în Franța, am descoperit această ramură, care este, de fapt, o neurochirurgie mult mai modernă. Practic, în neurochirurgia clasică trebuie să deschizi craniul, să scoți osul, să lucrezi direct. În neuroradiologia intervențională ajungem prin vasele de sânge și tratăm fără să deschidem craniul.
– Cum ați ales medicina? A existat o influență în familie? Da. Tata era medic veterinar. Îmi plăcea să merg cu el când opera. Am crescut cu dorința aceasta. Nu mi-am dorit să fac altceva.
– Cum a fost experiența din Franța? Ce v-a marcat cel mai mult în acei ani?
A fost foarte greu. În primii ani, singurătatea era foarte mare. Stăteam tot timpul la spital ca să nu mă simt singură. Am stat acolo 21 de ani și am muncit mult. Cred că am stat cam mult. Cred că ar fi trebuit să mă întorc mai repede. După toată experiența asta, am învățat foarte mult de la francezi. Nu doar meserie. Am învățat felul lor de a gândi, de a observa și de a pune lucrurile în valoare. Ei știu să aprecieze foarte bine fiecare resursă, mai ales resursa umană. Știu să o valorifice la maximum. Și cred că asta trebuie să învățăm și noi: să ne apreciem resursa umană. Nu există nimic mai prețios decât ea.

Foto: Răzvan NEGRU
– Care a fost mâncarea preferată din Franța? Ați adoptat ceva din bucătăria lor?
Am mâncat mai mult românește. Dar, bineînțeles, apreciez gastronomia lor – croissantele dimineața, brânzeturile, rafinamentul pe care îl pun în prăjituri și în preparate. Pun un rafinament extraordinar în tot ce fac.
– Dacă v-ați întâlni cu dumneavoastră la momentul plecării, în 2002, ce sfat v-ați da?
Să mă întorc mai repede. Măcar cu vreo zece ani mai devreme. Nu vreau să se înțeleagă că nu sunt recunoscătoare Franței. Ce am învățat, am învățat de acolo. A fost frumos și profesional a fost extraordinar. Doar că trebuia să fiu mai repede conștientă de un lucru: că resursa umană este foarte prețioasă și că eu sunt o resursă prețioasă care trebuie folosită de țara mea.
– Sunteți printre cei aproximativ 25 de specialiști din România care fac trombectomii. Ce înseamnă acest lucru și cât de rară este această specializare?
Este o specialitate nouă și rară, pentru că sunt puține centre în care te poți forma. Și încă nu este foarte clar definit cine poate intra în această supraspecializare. Chiar și în Franța exista această discuție: trebuia să fii neurolog, neurochirurg sau radiolog. Este o specialitate la joncțiunea dintre trei domenii. Trebuie să știi din toate câte puțin.
Am avut șansa să ajung în Franța exact când această ramură începea să se dezvolte și am lucrat cu unii dintre cei mai buni din lume. Am lucrat cu profesori foarte mari, care au dezvoltat secții și au construit această specialitate aproape de la început. A fost o șansă extraordinară să fiu acolo în perioada aceea. În partea aceasta înveți tehnica, dar pe om îl formează experiența. Pentru că pot apărea foarte multe complicații și totul este extrem de fin.
– Cât de delicată este, de fapt, această intervenție și cât de mare este presiunea asupra medicului?
Lucrăm în artere de 2-3 milimetri și, dacă se întâmplă cea mai mică complicație – de exemplu, lovești peretele arterei prea tare – vasul se poate închide, iar pacientul rămâne paralizat sau nu mai vede. Stresul este foarte mare. De aceea îți trebuie foarte multă experiență ca să ai curajul să faci aceste intervenții. Sunt colegi care au început în alte orașe, au avut câteva complicații la început și s-au oprit. Nu e ușor. De aceea este foarte important, mai ales pentru medicii tineri, să aibă pe cineva în spate.
– Ați avut un astfel de sprijin în formarea dumneavoastră?
Da. După ce m-am format la Limoges, am mers la Strasbourg și acolo am avut un profesor căruia îi sunt infinit recunoscătoare. În tot ce făceam, era în spatele meu. Știam că pot să îl sun, că nu sunt singură. Așa am ajuns să capăt încredere în mine. Asta nu înseamnă că nu ai emoții pentru fiecare pacient. Emoțiile există de fiecare dată. La Strasbourg am învățat și un mod uman de a fi medic. Nu doar tehnică, nu doar ce scrie în cărți. Erau niște oameni foarte deosebiți.
– Când întâlniți cazuri complicate, cum vă pregătiți psihic?
Încerc să fiu odihnită. Pentru cazurile grele mă străduiesc să fiu odihnită și să am o stare bună. Încerc să îmi eliberez mintea și să mă concentrez doar pe ceea ce am de făcut.
În sală trebuie să fie liniște perfectă. Am mare grijă cine intră în sală. Asistența trebuie să fie cu experiență. Totul trebuie să fie aranjat perfect. Inclusiv lumina contează. Intensitatea luminii poate fi prea puternică, orice stimul te poate deranja. Totul trebuie să fie controlat.
În general, îmi studiez foarte bine cazul înainte, mai ales când vorbim despre cele complexe. Analizez toate investigațiile – RMN, CT. Când am dubii, discut cu profesori sau prieteni care știu că îmi pot aduce o idee în plus. Orice părere contează. Și este important ca în sală să fie mai mulți medici, mai mulți ochi care se uită la ecran, ca să nu îți scape nimic.
– Cât poate dura o astfel de intervenție?
Sunt intervenții care durează șapte, opt ore.
– Ați realizat prima trombectomie venoasă din România. Ce a însemnat acel caz?
Acum un an am făcut prima trombectomie venoasă din România – trombectomie de sinus venos. Cheagurile nu erau în artere, ci într-un sinus venos, la o pacientă de 19 ani. Am stat toată noaptea atunci. În Franța mai făcusem două-trei cazuri, pentru că și acolo este o procedură relativ la început. În România, acesta a fost primul caz. Pacienta a fost trei săptămâni în comă. A fost foarte, foarte greu. Dar a reușit să recupereze complet. Este o satisfacție foarte mare când vezi un astfel de rezultat.
– Credeți în Dumnezeu? Vă ajută credința atunci când intrați în sala de intervenție?
Da, sigur că mă rog. Mă rog și în ziua de dinainte. Pentru mine, asta înseamnă să am mintea liberă și să fiu bine în suflet. Sunt credincioasă. Nu cred că poți duce această meserie dacă nu crezi în Dumnezeu. Pentru că, oricât de bine ai lucra, pacientul poate evolua bine sau poate să nu evolueze bine. Când evoluează bine, nu poți să spui că e doar meritul tău. Iar când evoluează rău, chiar dacă tu ai făcut tot ce ai putut mai bine, povara e foarte mare. Atunci spui: „Doamne, ajută-mă să-mi fac munca cât mai bine, iar de rezultate ocupă-te Tu.” Pentru că dacă ar fi să ți le asumi pe toate, te îmbolnăvești. Nu poți duce totul singur. Eu nu țin minte succesele. Sau le țin, dar nu mă gândesc la ele. În schimb, pentru pacienții care nu au evoluat bine, povara rămâne. Și dacă nu aș avea încredere în Dumnezeu, nu aș putea să duc această meserie.
– Cum reușiți să vă echilibrați după astfel de intervenții dificile?
Familia, în primul rând. Când ajung acasă și mă întâlnesc cu fetița mea, e o relaxare. Meditez. Prietenii contează mult. Și natura – îmi place foarte mult natura.
– Ați ales să lucrați în sistemul public. De ce?
Am venit aici ca să lucrez la stat. Îmi doresc foarte mult ca oamenii să înțeleagă un lucru. Aș face orice să înțeleagă. Nu vreau să critic sistemul privat, pentru că privatul are rolul lui. El trebuie să ne ușureze munca. Dar cazurile grave, intervențiile
complexe, se fac la spitalul de stat. Oamenii trebuie să aibă încredere în sistemul public.
– De ce credeți că există încă reticență față de spitalele de stat?
De multe ori, în privat se fac intervenții care, dacă se complică, ajung tot la stat. De exemplu, se face o cezariană la privat. Dacă apare o complicație serioasă, pacienta ajunge la spitalul public. Dacă evoluția e proastă, responsabilitatea rămâne aici.
– Ce ar trebui să se schimbe?
Eu cred foarte mult în modelul francez. În Franța, toată lumea are acces la îngrijire, este tratată la fel, cu toate materialele necesare. Există egalitate reală în sistem. Asta îmi doresc și aici: spitalele de stat să fie puse în valoare așa cum trebuie și oamenii să capete încredere în ele. Lucrurile s-au schimbat.
– Care sunt cele mai frecvente boli cu care vă confruntați? Sunt ele influențate de stres sau alimentație? Și ce sfat aveți pentru cei care trăiesc sub presiune?
Majoritatea bolilor pe care le tratez eu, în domeniul vascular cerebral, sunt legate de un stil de viață dezechilibrat. În primul rând, fumatul. Este un factor principal. Azi dimineață am primit un CT la un pacient de 53 de ani. Dacă ați vedea cum arată arterele – sunt pline de colesterol, calcificat. Asta vine din alimentație nesănătoasă. Se exagerează cu zahărul, cu pâinea, cu alcoolul. Și, bineînțeles, lipsa de sport. E foarte important sportul.
Medicul spune că nimic din ceea ce s-a realizat la Sibiu nu ar fi fost posibil fără echipa din jurul ei. Vorbește cu recunoștință despre colegii care îi sunt alături la fiecare intervenție și subliniază că, în astfel de cazuri, nu există reușite individuale. Este mereu un efort comun, în care fiecare om contează. Fiecare rezultat bun este, de fapt, meritul întregii echipe.
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Nekta Ioana DEDU
Cosmin PAL
Nekta Ioana DEDU
Ștefania VESA
Dominique BOICA
Ștefania VESA