De ce Cojocarilor e o stradă frumoasă din Sibiu şi de ce te-ai plimba pe str. Albinelor şi Aleea Seviş

Răspunsul ar fi simplu de dat şi din fotoliul de acasă, dar este mult mai plăcut de aflat „din teren”, pentru că tu ai atunci şi acolo posibilitatea de a „simţi” locul şi de a vedea detalii care altfel ţi-ar scăpa. (în fine, detalii îţi scapă şi dacă mergi pe acolo, dar asta e un motiv ca să mai vii). În plus, este o ocazie gratuită de a te simţi bine şi mai ales de a-ţi cunoaşte oraşul în detaliu, dacă tot te lauzi pe reţele că eşti mare sibian.

Ce legătură au cele trei străzi, Cojocarilor, Albinelor şi Aleea Seviş între ele? Cel mai probabil două. Prima, că fac parte din Municipiul Sibiu, a doua că dacă întrebi pe cineva pe unde sunt, ai putea face o colecţie consistentă de „nu ştiu dom’le” (bineînţeles, exceptând „riveranii”).

Alte detalii? Fiecare e suficient de departe una de cealaltă, sunt diferite ca aspect şi ca atmosferă. Cojocarilor e o stradă mică din Oraşul de Jos, Albinelor e o stradă şi mai mică din Lazaret/Lupeni iar Aleea Seviş e în Hipodrom şi cu asta spui totul. Deci, ce te-ar determina să umbli pe acolo? Cu excepţia faptului că locuieşti în zonă sau pe strada aceea, nimic. Se şi vede asta, ele fiind mult mai liniştite decât alte „surori” ale lor unde e nebunie şi pe carosabil şi pe trotuare. Aşa că, în ordinea nu a numerelor de pe tricou ci cronologică a vizitei mele pe acolo, pornim mini-excursia prin locuri pitoreşti sau dimpotrivă din Sibiu.

De ce te-ai plimba pe str. Albinelor?

Sincer, şi acum mă întreb asta şi nu găsesc un răspuns. Albinelor e o stradă pe care, sincer, o poţi ignora liniştit. Poate că ăsta e şi farmecul ei principal: e aşa de ignorată încât devine simpatică. Ce ai căuta pe Albinelor? Eventual scurtătura de la Dispensar spre str. Laurian, şi asta doar dacă ai avut treabă la dispensar.

Albinelor este în schimb foarte simplu de descris şi acum veţi înţelege de ce este aici la pachet cu alte străzi. O parte e mărginită de capela funerară, clopotniţa, gardul şi alte clădiri anexe ale bisericii Sf. Nicolae, iar pe partea opusă ai două case, o curte şi un post de transformare. Atât.

E o stradă relativ nouă pe harta oraşului, ea apărând cu nume abia după al doilea Război Mondial. Iniţial, era doar o latură a unei piaţete, un loc mai larg între străzi, fără nume, din „centrul” Lazaretului, care dădea în „Drumul Vechi” care ducea spre Guşteriţa (şi care ulterior devenise alee de fabrică ce străbătea I.U.P.S. şi „Balanţa”.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Din 1947 poartă acelaşi nume: „Albinelor”, deşi nu este un loc unde să fie plin de sau să fie definit de… albine. Măcar era politic neutru, ca să nu fie nevoie să fie re-numită după cine ştie ce luptător al proletariatului ori utilaj industrial, ca vecinele el de la Calea Guşteriţei spre (fostul) I.P.A.S.

Este o stradă în general întunecată, indiferent de e soare sau nu. Dacă memoria nu îmi face feste, nici nu era asfaltată. Are, totuşi un trotuar nebăgat în seamă, pentru că, oricum, poţi merge pe unde ai chef. Avantajul ei: probabil este una dintre puţinele străzi din Sibiu care NU are maşini parcate. Ce-i drept nici nu ai unde, că de ai parca-o, ai intra cam greu în ea.

OK, v-am convins că nu aveţi ce căuta pe acolo. Dar… totuşi, are şi ea elementele ei interesante. O dată, cele două case de aici sunt vechi. Mult mai vechi decât numele străzii şi printre cele mai vechi din Lazaret, chiar dacă una arată a fi mai nouă, graţie (cred) izolării termice. Cealaltă casă, cu alură de sfârşit de secol XIX- început de secol XX, păstrează pe faţadă ceva ce rar mai vezi prin Sibiu: o lampă stradală din acea de pe la începutul electrificării în Sibiu (cu diverse alte modificări ulterioare). Mai adăugăm aici partea cu postul de transformare de la fosta fabrică de vatelină (acum club de bowling printre altele, nu am mai călcat demult) şi zidul unui fost atelier după cu arată, cu ferestrele zidite. Când am fost pe acolo, era în perioada aceea de ger post-ninsoare şi aluneca superb, dar ăsta e un simplu detaliu. Altceva? Altceva nimic.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Concluzie. Albinelor e o stradă prea scurtă şi neluminată natural pentru a fi şi „frumoasă din Sibiu”. Are totuşi farmecul ei, fiind liniştită graţie lipsei traficului. Vara probabil este mult mai prietenos locul, mai ales că e răcoare. Casa cea veche (adică mai veche decât cealaltă) este interesantă pentru admiratorii genului. Deci merită totuşi, să treci pe acolo, măcar de curios. Probabil că este şi una dintre cele mai ne-fotografiate străzi din Sibiu.

Cojocarilor, probabil o stradă frumoasă din Sibiu, cu mici excepţii

Diferită este însă strada Cojocarilor. Şi acum am un procent de nesiguranţă în identificarea denumirii ei, că zona aceea dintre Turnului şi Piaţa Armelor e plină de „meserii”: măsari, dogari, croitori şi pânzari. Ok, deci, după consultarea hărţii oraşului, se confirmă că strada pe care am fost este Dogarilor.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Este una dintre străzile istorice ale Sibiului şi ale Oraşului de Jos. Iniţial se numea str. Kempel, după numele lacului-braţ mort al Cibinului care se afla aici în perioada când Sibiul nu era aşa de dezvoltat. Românizat (după alipirea Transilvaniei la România), era „Vadului”. După 1945 s-a numit Gutenberg, numele fiindu-i schimbat din motive că pe atunci cam tot ce suna german era automat susceptibil de a fi nazist, chiar dacă Gutenberg suna foarte german, dar nu te pui cu logica proaspăt-postbelică. Unica legătură cu tiparul era că, la un moment dat, în curtea unei case de aici exista, din câte informaţii am, Clubul Tipografilor. În 1965, strada apare cu numele de acum: Cojocarilor, adică cei care făceau cojoace şi din care nu cred ca cineva să fi avut atelier pe aici. Dar denumirile dându-se pe cvartale, partea aceasta de oraş a fost aleasă să amintească, prin numele străzilor, de vechile bresle ale Sibiului. Dar asta nu înseamnă deloc că pe respectivele străzi ar fi fost atelierele şi locuinţele numiţilor meseriaşi şi nici nu contează prea mult. Important e că această stradă a Cojocarilor este fix opusul vecinei sale, „Konrad” Haas (felicitări pentru cultura generală a celor care i-au dat nume, pe om îl chema Conrad sau cel puţin ăsta este prenumele lui general acceptat). Pe cât de nebunie e pe ultima – care are doar un trotuar şi ăla îngust, pe atât ce linişte şi calm este pe Cojocarilor.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Intrarea o fac dinspre Măsarilor, prin „pâlnia” formată de casa pe care scrie „Wein-Haus Platz/Pensiunea Daniel”, una dintre puţinele clădiri din Sibiu care a refăcut lucarnele model „ochii Sibiului” într-un mod cât mai aproape de realitate. Vecină cu ea şi etajată, casa unde este sediul UNTRR – Uniunea Naţională a Transportatorilor Rutieri, pe unde am fost mai demult la o chestie. Vizavi, o casă super-mansardată care nu ştiu cât mai păstrează din aspectul original. În general, casele de pe stradă sunt vechi, dar nu spectaculoase. Totuşi au o anumită frumuseţe a lor. Nu vezi deloc genul de palate de pe Tribunei, ornamentele de pe faţade sunt simple, porţile, câte au mai rămas, amintesc de căruţele cu marfă care ieşeau sau intrau. Porţile cele noi, cam tot de-un fel, deşi arată diferit. Urbanistic vorbind, partea stângă cum mergi spre Piaţa Armelor este cam înghesuită. Nu poţi spune că există o curte spaţioasă. La un moment dat nu mai înţelegi pe care stradă sunt de fapt locuinţele acelea la care te uiţi şi unde e faţada, aici sau pe Haas. De exemplu, dacă pe strada vecină ai o casă „clasică” cu etaj, aici construcţia bate mai degrabă spre bloc interbelic. În cazul altora, te prinzi că aici e „spatele”. Izolaţie termică brută, kit-fumuri prin pereţi, ferestre termopan din acelea frumoase şi albe, cum am eu la bucătărie la bloc. Te miri, zici uite bă, dar apoi termopanele acelea albe apar şi la o casă cu „faţa” spre stradă. Şi ce dacă? Păi aici e micul detaliu cu centrul istoric şi cu anumite reglementări. Dar lăsăm aşa, pentru că am văzut din acestea şi la case mai amri şi mai centrale.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Probabil cel mai pitoresc punct al locului este pasajul îngust care uneşte Cojocarilor de Haas. Un pasaj uitat de toţi vânătorii de pasaje din acelea gen strada sforii din Braşov. Aici nu e str. Sforii din Braşov, e un loc printre case, iar de la o curte mă latră un căţel cu simţ-ul proprietăţii exacerbat, Pe un zid văd un felinar, pardon, două felinare care ar putea fi luate cu naivitate drept vechi, dacă nu ar fi (relativ) noi. Pavajul este din piatră de râu şi dă impresia de original. Locul ar fi deosebit de romantic cu puţină grijă şi mai multă promovare. Din păcate, ca la orice pasaj din Sibiu şi din ţară, poluarea „graffiti” se manifestă plenar, în ciuda camerelor video care atârnă prin curţi. Din pasaj, dacă întinzi gâtul, deasupra unei porţi de om gospodar se vede la un etaj, mai anterior pomenitul fost club al tipografilor, (cel puţin aşa am înţeles de pe un grup de profil) acum devenit o simplă locuinţă. Pe zidul casei ce formează o latură a pasajului, undeva sus, încâlcit printre cabluri, apare un corp de iluminat vechi şi original şi funcţional. Îmi amintesc acum că de fiecare dată după ce scriu despre aşa ceva, lampa veche în favoarea uneia cu led, fără ca cineva să gândească la un muzeu al iluminatului la Sibiu, mai ales că ne tot dăm cocoşi că mamă, când aici era tras curentul, alţii se scobeau în nas cu băţul.

Strada coteşte spre dreapta, iar casele se „învechesc”, unele amintindu-mi de strada Nouă, de exemplu sau de cele rămase nedemolate pe str. Lungă. Adică au o cochetărie din aceasta, de fostă periferie. După o faţadă ascuţită ca o daltă, avem, cred, cea mai frumoasă casă de pe stradă. Doar cu parter, dar are o poartă din lemn monumentală, ferestre cu „table” şi numărul făcut din stucatură: „N. 6”. Lucarnele ochi sunt cele originale şi chiar dacă nu sunt în perfectă stare, le prefer aşa. Pe poartă scrie „Casa Bella”. Ieşirea spre Piaţa Armelor este al doilea lucru frumos al acestei străzi: este capătul „pâlniei” de la întrare (cel pe care-l bagi în sticlă). Colţul îl face o casă cochetă, etajată, vopsită bicolor, verde -gri cu o dungă albă pe lungime (probabil pentru a delimita proprietăţile).

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

La drumul pe care-l faci retur, observi abia acum că trotuarele sunt foarte înguste dar că nu-ţi pasă, pentru sunt puţine maşini parcate. Chiar şi traficul auto de pe stradă este episodic. Remarc o casă lungă, „frântă” pe arcul de curbură al străzii. De aici Cojocarilor chiar arată a stradă frumoasă din Sibiu, în ciuda neuniformităţii ei arhitectonice ca stil şi epoci. Îmi amintesc că la una din casele acelea cu aspect rural era o poartă monumentală, ornamentată la nivel de operă de artă. Fiind veche, a fost înlocuită, normal, cu ceva mai nou, tot ornamentat dar nu la nivel de a te opri în loc de admiraţie. De la o casă fără personalitate exterioară, prin ferestre, se văd mai multe ghivece de şi cu flori, plus un bibelou clasic cu băieţii certăreţi, la modă pe vremea când România mai producea bibelouri. La fereastră sunt perdele clasice, din material pentru perdele. Toate te îndemnă să fii musafir acolo, măcar pentru o cană cu ceai (că era şi ger). Romantismul nu ţine mult, îmi sare când, de la o fereastră a unei case comune cu aspect interbelic modificat, sunt apostrofat de către un nene că „ce faci poze bă” şi avertizat că va chema poliţia. Eu îi spun printre altele că n-are decât, el mă înjură şi mă face „securist”. Îl las în treaba lui deşi raţiunea care calcă în picioare blândeţea mă îndemna să-i dau nişte replici specifice, ca să-şi amintească un timp de vizita mea acolo. Dar mă gândesc că de fapt ăla ciudatul sunt eu, care face poze în lung, lat şi pătrat, casă cu casă, la garduri, la becuri, la hornuri, la pomi şi la pisici. Iar să mă legitimez şi să-i spun că sunt de la ziar şi că vreau să scriu despre stradă ar fi fost şi mai ilogic, ştiindu-se că ăia din presă ori sunt nişte vânduţi, ori scriu doar de crime, violuri şi maşini spulberate în accidente.

Ajung de unde am plecat (dar pe celălalt trotuar, nu fără a admira casa aceea „înfundată” în curte, pe ai cărei locuitori îi invidiez. Aici realizez că sunt totuşi, destule maşini parcate dar care nu m-au deranjat, pentru că am putut merge chiar şi pe mijlocul drumului la ce (lipsă de) circulaţie era pe stradă.

Concluzie. Strada Cojocarilor ar putea candida la titlul de stradă frumoasă din Sibiu şi merită să te plimbi pe ea, deşi nimeni nu face asta pentru că e prea liniştită, iar turiştii iubesc agitaţia. Pasajul acela are partea lui de romantism, numai că nu dă unde trebuie. E o stradă nu lungă, liniştită, de la începutul Oraşului de Jos. Casele sunt cam în stilul amestecat, dar unele sunt chiar frumoase. Dar să fiţi atenţi dacă pozaţi, ca să nu-l enervaţi pe nenea ăla de la geam.

Locuri pe unde tu nu te plimbi şi te înţeleg pentru asta: Aleea Seviş

De ce te-ai plimba pe Aleea Seviş? Simplu. Dacă stai pe acolo sau dacă vii în vizită la un prieten. Ca orice loc din cartierele de blocuri, (cu vreo câteva excepţii) ai motive zero să îţi petreci timpul tău dedicat relaxării după o zi tembelă la lucru (scuze repetiţia). Asta chiar dacă ai o mulţime de autobuze care te duc în zonă.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Aleea Seviş este, dacă te iei după hartă, un ceva încâlcit şi cumva paralel cu strada Rahovei. Este compusă din trei feluri de blocuri: blocuri turn, blocuri cu patru etaje şi blocuri noi. Are mai multe intrări şi alei conexe despre care afli că fac parte din structura aleii doar dacă te uiţi pe Maps, unde li s-au dat nume stupide care-i ajută pe cei de la curierat să se descurce: strada Inimii sau strada Catolică. De strada Magazinului nu comentez nimic, că asta chiar te duce la un magazin, fostul Univers’all, apoi Interex, acum o clinică şi Supeco, unde avea bere Griviţa (nu la clinică, normal!).

Dar dacă alţii nu se plimbă pe aici, eu da. Intru pe prima alee care duce la Alee, pentru că e uşor de identificat în teren: la un subsol (probabil acces la vechea benă de gunoi cu „tobogan”) este, de – pot spune – peste 15 ani, un atelier de reparat încălţăminte. Îl recunoşti uşor după firmă şi după jardiniera făcută dintr-o anvelopă de tractor „Universal”. Realizezi că aici Primăria nu a venit cu reabilitarea, pentru că mai există spaţii verzi originale şi copaci netăiaţi. Tot pe aici, la un bloc, mai demult, un pom avea „apărătoare” din aceea din fier forjat (probabil făcut la Rieger), aşa cum vedeai prin Centru când eram copii. Sunt şi garduri vii, nedesfiinţate, ca să-ţi vină gunoiul sub geam, aşa cum au făcut la mine. Deci e un loc destul de „verde” pe bune, nu la modul că e vopsit asfaltul în acea culoare. Nu lipseşte nici postul de transformare mânjit de graf-uri, la fel cum nu lipsesc mansardele la unele blocuri sau balcoanele acoperite. Aici era frontiera Sibiului (şi e încă) iar cel puţin până a nu începe febra construcţiilor pe Valea Săpunului, dincolo de blocurile acestea se întindea câmpul, care ţinea până la… Seviş. Iar pe vale curgea chiar apă, nu noroi cu gunoaie. Acum, „dincolo” ai imaginea unor îngrămădiri de construcţii fără vreo legătură estetică una cu cealaltă, iar dacă eşti curios să ajungi dincolo, ai o scurtătură care la momentul vizitei mele era destul de înnămolită, încadrată de două maşini parcate.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Rampa de gunoi este satisfăcător vandalizată dar nu e chiar ca la nebuni, cum am văzut în alte locuri. Ce e interesant aici sunt lămpile stradale, încă „pe stil vechi”, cu becuri cu vapori de ce-o fi (mercur sau sodiu) şi parcul de sub blocurile noi, unde, pe vreme bună, copiii din zonă se joacă sub privirile de gardian ale părinţilor, cu mici pauze de privit pe smartphone. Aici sunt şi două blocuri gigantice, cu o parcare de şantier şi pe alocuri cu un fel de plasă de camuflaj la balcoane, pentru a da impresia de vegetaţie. În pandemie, pe macaraua care (nu) lucra la edificarea lor, îşi făcuseră cuib nişte păsări de pradă care dădeau o atmosferă de western locului, cel puţin la modul audio. Avantajul aici este că spre deosebire de alte zone, ai loc şi de trecut cu maşina, şi de parcare, şi de trotuar.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Aleea Seviş se prelungeşte şi dincolo de strada „Magazinului”, devenind una dintre cele mai circulate străzi-alei din Sibiu. Pentru că pe aici e o scurtătură folosită de locuitorii din Arhitecţilor, care dă direct în Cisnădiei.

De aici, aleea largă se transformă într-un fel de trecătoare printre blocuri mansardate în diverse moduri. Blocuri care, la cum arată, se pare că cerinţa a fost să fie cât mai inestetice cu putinţă. Dar, din nou, treaba este salvată de spaţiile verzi. După o curbă din aceea cu două unghiuri drepte, ajungi la capătul aleii, chiar dacă ea se prelungeşte. Se prelungeşte dar sub alt nume: Aleea Şteaza. Şi gata. A, aici am văzut într-o vară un şarpe călcat de maşină.

Concluzie: Aleea Seviş e o alee dintre blocuri cu acele caracteristici specifice aleilor cu şi dintre blocuri. Nu e nici de ocolit, nici de frecventat, dar dacă vrei să scapi de gălăgia de pe Rahovei, poţi alege varianta aceasta. Nu e un loc frumos, este un peisaj tipic de cartier ceauşist (care are totuşi farmecul lui) cu amintiri despre copii cu cheia de gât care stăteau de vorbă în faţa sau în scara blocului, vecini cu care te ajutai sau te duşmăneai şi frontiera Văii săpunului de unde începea câmpul de la Şelimbăr.

Mai merg pe aici când mai iau câte ceva de la Supeco. E un loc pe unde tu nu te plimbi. De ce te-ai plimba, până la urmă?

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

*

Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te!