Pizza, cartofi prăjiți și aur mondial. Lecția despre depășirea limitelor, pe care am primit-o pe o pârtie din Păltiniș

Sunt patru ani de când m-am mutat în Sibiu și tot atâtea ierni în care am încercat să învăț să schiez. Săptămâna trecută, la Arena Platoș din Păltiniș, am primit cea mai valoroasă și neașteptată lecție pe pârtie. Una despre stereotipuri și empatie, despre răbdare, încredere și performanță. Profesori mi-au fost trei campioni mondiali la schi, cu Sindromul Down, din Timișoara.

Pârtiile de schi din Păltiniș sunt aproape goale în timpul săptămânii și numai bune pentru cei care vor să învețe să alunece pe zăpadă fără să ofere publicului un spectacol ridicol. În weekend e aglomerație, vin cei care chiar știu ce fac. Așa că eu prefer diminețile liniștite, când stângăcia mea nu deranjează pe nimeni. Drept urmare, miercuri, la 10 dimineața, eram echipat la baza pârtiei, gata de o zi petrecută în zăpadă.

În fața Apres-ski-ului, lângă mine, se adună un grup de vreo 15 schiori. Toți poartă geci alb-negre, identice. Observ că mersul lor e mai greoi, iar echipamentul pare mai degrabă să-i încurce, în demersul lor de a cuceri pârtiile la prima oră. Nu le lipsește entuziasmul, așa că mă gândesc că poate or fi avut ceva de sărbătorit aseară, iar acum îi cam „strânge casca”. Însă din grup răzbate o voce caldă, clară, dar autoritară: „mergem toți pe marginea pârtiei, ne oprim la mijloc, pe dreapta”. Cu disciplină sportivă și fără prea multe vorbe, gecile alb-negre intră într-un șir indian, cu fața spre vârful dealului.

Abia când trec pe lângă mine îmi dau seama că explicațiile mele nu doar că nu stau în picioare, dar sunt și stânjenitoare. Trăsăturile fețelor lor, expresiile și felul în care interacționau între ei îmi arată o poveste diferită de cea pe care mi-o imaginasem. Sunt un grup de schiori cu deficiențe grave de sănătate: sindromul Down, autism și dizabilitate intelectuală. Au venit la Păltiniș în tabăra anuală de schi, organizată de ONG-ul timișorean, ACS Ambasadorii Speranței. Vocea care-i coordona îi aparține lui Marius Similie, instructorul de schi al grupului, kinetoterapeut pedriatru, pasionat de sport.

Curiozitatea jurnalistică mă împinge către el, să-l „iau la vorbe”. Așa aflu că vine la Arena Platoș de trei ani, în fiecare iarnă, cu un grup de sportivi cu afecțiuni dintre cele mai grave. Vizibil mândru și zâmbind, Marius îmi spune că au venit cu trei campioni mondiali la antrenamente și puțin mai târziu vor avea și un concurs. Nu-mi dau seama dacă glumește, așa că încerc să dezvolt discuția.

„Avem cu noi doi campioni mondiali la schi alpin, care au câștigat medaliile de aur la probele de slalom și slalom uriaș la ediția din 2025 a Olimpiadei Speciale, organizată în Italia, la Torino. Unul dintre ei, Casian Munteanu, a participat la trei probe și a fost medaliat la toate trei. A luat două medalii de aur și una de argint. Este cel mai medaliat sportiv de la Olimpiada Specială de anul trecut. Iar celălalt, Andrei Cupșa, originar din Baia Mare, este unul dintre cei mai vechi sportivi din clubul nostru. Anul trecut, a participat și el la probele de schi de la Special Olympics și a câștigat medalia de aur la proba de super slalom”, îmi spune Marius Similie, în timp ce plasează niște jaloane colorate pe pârtie, semn că acel concurs, despre care-mi vorbea mai devreme, chiar va avea loc.

Copilul meu este campion mondial

Grupul este însoțit de câțiva dintre părinții copiiilor. Lina Julei, mama lui Timotei, este atentă la tot ce se întâmplă în jurul copiiilor, fără să-i scape din ochi pe cei doi antrenori. Le înțelege intențiile doar din priviri și pare că știe în orice moment ce are de făcut. Îmi povestește despre bucuria pe care a simțit-o când și-a însoțit copilul la Munchen, în 2023. Atunci, Timotei, care suferă de Sindromul Down, cu ajutorul antrenorilor de la ONG-ul timișorean, a câștigat medalia de aur la proba de 50 de metri înot, stilul craul.

„Ca oricine, și ei se uită în jurul lor și văd tot felul de lucruri. Și apoi vor și ei, dar de cele mai multe ori auzim că <nu se poate>. Și atunci, cum să nu te bucuri, ca părinte, când dai de oameni ca cei doi Marius ai noștri, care-i ajută pe acești copii să facă astfel de lucruri? Să organizezi un astfel de cadru și apoi să faci evenimentele în sine este o muncă extraordinară, pe care cei doi o fac pentru noi, necondiționat. Pentru copiii aceștia, care nu funcționează la parametrii unor copii tipici, aceste șanse înseamnă totul. La fel și pentru mine, care am fost la toate edițiile acestei tabere cu Timotei și văd evoluția lui foarte bine. Copilul meu este campion mondial, datorită lor! Vă puteți imagina ce bucurie m-au ajutat oamenii ăștia să simt?”.

După câteva ture pe pârtie, de încălzire, sportivii se regrupează pe marginea pârtiei, la mijlocul ei, unde Marius Pârjol, cel care a înființat ONG-ul timișorean, tocmai termina delimitarea porții de start. Fuge apoi jos, la baza pârtiei, unde folosește alte două bețe de schi să delimiteze linia de finish și apoi strigă către grupul lui din deal că poate începe concursul. Doamna Lina și ceilalți părinți ajută, pe rând, fiecare sportiv să se alinieze la start, unde Marius Similie, antrenorul lotului, îi așteaptă.

Începe concursul. PIZZA! CARTOFI PRĂJIȚI!

Primii la rând sunt cei mai experimentați, campionii mondiali. Casian, triplu medaliatul grupului de la Jocurile Olimpice deschide concursul. Exemplul lui insuflă discret incredere și amintește rapid, fiecăruia dintre ceilalți sportivi, regulile succesului pe pârtie: Mâinile pe genunchi, privirea unde vrei să ajungi. Pizza să oprești, cartofi prăjiți să aluneci. Primul viraj din concurs este executat cu încredere și precizie. Apoi încă unul și încă unul, până jos, unde Marius Pârjol îl așteaptă pe campionul său cu brațele deschise, între cele două bețe de schi care marchează linia de finish.

Restul sportivilor noștri sunt așezați pe marginea pârtiei și așteaptă concentrați să le vină rândul. Unul câte unul, își aud numele. Se ridică, își potrivesc schiurile și pleacă – unii încrezători, alții încă șovăind – spre poarta de start, improvizată la mijlocul pârtiei. Marius, antrenorul, dintre cele două bețe care marchează linia de start, spune calm, dar cu voce fermă: pizza… pizza… pizza!, iar vârfurile schiurilor următorului concurent încep să se caute prin zăpadă până se unesc, asemenea muchiilor unei felii de pizza. Jos, celălalt Marius, foarte entuziasmat de mica reușită a fiecăruia dintre elevii lui, aclamă și filmează cu telefonul lui toate coborârile.

Aur pentru toți!

Cu fiecare coborâre, mulțimea de geci alb-negre de la punctul de finish devine din ce în ce mai mare, iar fiecare sportiv este aclamat cu entuziasm de prietenii care au terminat competiția cu bine, înaintea lor. Concursul se termină fără să ca cineva să invoce cronometrul ori vreun clasament, pentru că tot acest grup știe că genul ăsta de competiție nu se câștigă la milisecundă. Ci în ani întregi de muncă și efort, cu un munte de răbdare și cu pași mici. Insesizabili pentru cei mai mulți dintre noi, „normalii”.

O frână controlată, un viraj ținut până la capăt sau o coborâre dusă la bun sfârșit, sunt premiile care-i motivează cu adevărat pe acești copii cu nevoi speciale. Iar toți ceilalți din jurul lor, cei care știu ce eforturi presupune acest tip de performanță, primesc așa „combustibilul” necesar pentru încă un an și încă un an…

Marius Antrenorul și Marius Agregatorul

După concurs, mă duc la cei doi Marius din Timișoara și2 încerc să aflu cât de greu este să transformi un om condamnat involuntar de societate și autorități la izolare, într-un sportiv de talie mondială. Ambii sunt foarte bucuroși pentu ce au reușit împreună și sunt dispuși să-mi povestească și despre ce nu am apucat să văd în timpul concursului de mai devreme.

Marius Similie, antrenorul lotului cu nevoi speciale, este un tânăr kinetoterapeut pedriatru de 31 de ani, certificat ca instructor sportiv pentru persoane cu nevoi speciale din 2015. „Ne place foarte mult să lucrăm împreună, iar asta se vede în numărul de competiții la care participăm, la nivel regional sau chiar mondial. Ei au nevoie de mult mai multă muncă decât noi, iar voința lor e impresionanță. Metoda de predare trebuie adaptată pentru fiecare în parte și e nevoie de foarte multă răbdare până apar progresele. Dar, într-un final, apare și performanța, iar asta ne împlinește pe noi, antrenorii și familiile lor”, îmi spune antrenorul pe un ton cald, zâmbind neîncetat.

Pe de altă parte, Marius Pârjol, agregatorul acestui grup, kinetoterapeut și el, îmi explică complexitatea procesului prin care o persoană cu un astfel de diagnostic poate ajunge să performeze la nivel mondial. „Noi avem trei centre de recuperare în care lucrăm cu copii mici, cu dizabilități, din Timișoara. Începem cu înotul terapeutic și mai apoi kinetoterapie, logopedie și tot ce mai au nevoie astfel de persoane. Mai apoi, când își depășesc deja limitele și încep să înoate, îi înscriem la clubul sportiv și încercăm să facem performanță cu ei. Am început în 2013, cu ajutorul celor de la Special Olympics România, care ne-au ajutat să ne organizăm sub pălăria acestui club sportiv de astăzi. Acum avem niște rezultate uimitoare. Avem, printre Ambasadorii Speranței, campioni mondiali la înot, campioni monidali la schi, campioni mondiali la karate. Avem chiar și o echipă de rugby care a participat la un campionat în Franța”.

Amândoi sunt foarte bucuroși să-mi vorbească despre reușitele grupului, despre plecările lor la concursurile din Odessa, Torino, München și mai câte, dar campionii lor au nevoie de atenție în fiecare minut, iar ziua pe pârtie nu s-a terminat.

„Fiecare dintre aceste concursuri costă foarte mult, la fel și terapiile de care ei au nevoie. Dar avem norocul de prieteni minunați în jurul asociației. Unii virează cei 20 la sută din impozitul pe firmele lor, alt prieten ne pune motorină de fiecare dată când plecăm din oraș. Nu e simplu deloc. Dar sunt mulți oameni care au încredere în acești copii și îi susțin cum pot”, îmi spune Marius Pârjol, agregatorul tuturor forțelor din ONG.

E trecut de ora prânzului deja, iar eu nu mai știu unde mi-am lăsat schiurile. Sunt năucit de determinarea acestui grup și-mi tot revine în minte răspunsul lui Marius Antrenorul atunci când l-am întrebat de ce a ales să facă asta. „Păi, ce m-ar putea motiva mai mult decât să-i văd pe puștii ăștia că, după ani și ani de muncă, reușesc să performeze la nivel mondial? Gândiți-vă cum se simt părinții unor astfel de copii, cu nevoi speciale, deseori marginalizați, când se întorc acasă cu o medalie de aur de la un concurs mondial. Să pot oferi o astfel de bucurie unor astfel de copii și părinților lor, asta mă motivează”.